VIATA PROFETULUI MUHAMMED – PE SCURT

Cronicarii arabi relateaza in unanimitate ce s-a intamplat in acel an. un general abisinian pe nume Abraha, insarcinat de Negus sa guverneze Yemenul, se interesa de Arabia. Spre deosebire de sassanizi si de bizantini care o considerau doar un desert neinteresant, locuit de nomazi indisciplinati si infricosatori, pe abisinianul Abraha il interesa Arabia, se pare, din motive religioase. Impins de religia sa crestina, el a vrut sa-i evanghelizeze pe acesti acesti rataciti in cultul pagan. Stiind ca arabii venerau sanctuarele de la Mecca, el a construit la San’a o mare catedrala si a invitat triburile sa vina acolo in pelerinaj in loc sa se mai invarta in jurul celebrei Ka’aba din Mecca . Arabii nu au raspuns acestei invitatii, ba mai mult decat atat, se pare ca un beduin a urinat in interiorul catedralei. Cuprins de furie, Abraha s-a hotarat sa distruga imediat Ka’aba. Qurayisitii, foarte puternici si foarte temuti in razboaiele intertribale, nu avusesera niciodata de a face cu o armata imperiala organizata si bine echipata, mai ales avand in vedere ca aceasta armata era precedata de mai multi elefanti, animale fioroase, nemaivazute pana atunci in peninsula. Abdul-Muttalib, capetenia clanului Qurays, a gasit o solutie convenabila – sa negocieze cu Abraha pentru ca el sa nu se atinga de bunurile lor. Cat despre Ka’aba, ea avea Stapanul ei care o ocrotea, Allah. Relatarile tuturor cronicarilor, confirmate mai tarziu de Coran, semnaleaza ca elefantul urias care mergea in fruntea oastei a refuzat sa intre in Mecca si ca in clipa aceea s-au ivit din cer pasari in stoluri care au aruncat asupra lor cu pietre din lut ars. Intreaga armata a murit, cadavrele soldatilor cazand la pamant si semanand cu un „ogor mancat” . Dupa o alta relatare, nu a fost vorba de stoluri de pasari, ci de o ploaie de pietre de o natura neidentificabila. Dupa toate aparentele, o epidemie a facut ravagii in randurile armatei abisiniene si ale elefantilor in anul 570 d.Ch. Acesta a fost numit „anul elefantului”.
În anul elefantului, copilul care avea să se numească Muhammed şi care avea să devină Profetul uneia dintre marile religii ale lumii- Islamul- a fost născut într-o familie care aparţinea de clanul Qurayş, tribul conducător al Meccăi, un oraş din Hijaz din partea de nord-vest a Arabiei.
Odată cu declinul zonei de sud a Arabiei, Mecca, aşezarea originală a Kaabei – un chivot cu origini străvechi -, a devenit un important centru comercial al secolului al şaselea, puterea sa economica fiind comparabila cu cea a sassanizilor, bizantinilor şi etiopienilor. Astfel, oraşul era locuit în special de familii de comercianţi puternici printre care oamenii din Qurayş erau predominanţi.
Muhammed s-a nascut pe jumatate orfan, pentru ca tatal sau a murit cu cateva luni inainte de nasterea sa. A fost luat sub tutela de bunicul sau, Abd-ul Muttalib, capetenia clanului hasemit. Dar si acesta a murit dupa cativa ani (pe cand Muhammed avea 8 ani – 579 d.Ch.), ca si mama lui, Amina(pe cand Muhammed avea 6 ani – 577), si Muhammed a ramas complet orfan. Unchiul sau Abu Talib si sotia sa Fatima l-au primit sub acoperisul lor, ocupandu-se de educatia lui. Familia hasemita era saraca in perioada aceea, dar sa nu uitam ca se bucura de notorietate si de un mare prestigiu religios in fata tuturor arabilor, datorita vocatiei lor de „servitori ai pelerinilor” (cei care sunt insarcinati cu gazduirea pelerinilor veniti la Ka’aba), ceea ce era o mare onoare.
După cum era obiceiul, copilul Muhammed a fost trimis să trăiască pentru un an sau doi alături de o familie de beduini. Acest obicei s-a pastrat până de curând de familiile nobile din Mecca, Medina, Taif, şi alte oraşe ale Hijazului. Traiul departe de ai sai in frageda copilarie a avut implicaţii importante pentru Muhammed. Pe lângă îndurarea greutăţilor specifice vieţii de deşert, el a prins gustul limbii bogate atât de mult iubită de către arabi (vorbirea corecta era arta lor cu care se mândreau cel mai mult) şi a învăţat să fie răbdător; a văzut ce înseamnă stăpânirea de sine a păstorilor, cu care a împărtăşit pentru prima oară viaţa lor solitară, pe care mai apoi a înţeles-o şi a apreciat-o.
Datorita onestitatii sale exemplare si a corectitudinii lui, locuitorii din Mecca l-au poreclit El-Emin, adica cel onest, cel integru. Dupa ce a implinit douazeci de ani, s-a observat ca maturizandu-se onestitatea sa incepea sa fie dublata de un patrunzator simt de discernamant si de o judecata cumpatata. Calitatile sale morale erau atat de mult elogiate, incat o negustoreasa bogata din Mecca, Khadijah i-a propus sa lucreze pentru el. Fiind femeie, era nevoita sa incredinteze unor barbati sarcina de a strabate cu caravana sa drumurile periculoase precum si vanzarile marfurilor sale in tari indepartate. Conform aceleiasi relatari, din clipa in care Muhammed a preluat afacerile Khadijei, castigul a sporit substantial. Aceasta asociere de afaceri dintre proprietara si tanarul protejat, inatrita de loialitatea lui Muhammed, a trezit admiratia Khadijei, care l-a cerut in casatorie in anul 576 d.Ch.. Muhammed a acceptat. El avea doar douazeci si cinci de ani, iar ea avea patruzeci.
Este un fapt mai mult decat semnificativ. Cererea in casatorie a Khadijei si acceptarea ei de catre viitorul profet au marcat nasterea Islamului, demonstrand astfel libertatea si consideratia de care beneficiaza femeia in alegrea sotului sau. Atitudine greu de conceput astazi in mediile rurale si conservatoare ale lumii musulmane. Deci, in ciuda imaginii oferite de unele practici ale Islamului de astazi, trebuie sa intelegem ca modul de viata al musulmanilor nu reflecata intotdeauna mesajul autentic al religiei lor. Iata o motivatie puternica pentru a studia Islamul si sursele sale.
Cat despre Muhammed, el avea un sprijin „exterior”, protectia unchiului sau Abu Talib, noua capatenia a clanului hasemit. Casatoria cu Khadija i-a furnizat sprijinul „launtric”. Ea era unica sa sotie, careia ii impartasea grijile si aspiratiile sale. Khadija a fost foarte atenta cu el pana la moartea sa, survenita douazeci si cinci de ani mai tarziu. Muhammed i-a cinstit intotdeauna memoria si vorbea despre ea numai cu cuvinte dragastoase, in asa fel incat i-a trezit gelozia viitoarei sale sotii, Aysha.
În această perioadă a vieţii lui, Muhammed a călătorit mult. Apoi, pe la 40 de ani (610 d.Ch.), el a început să se retragă pentru a medita într-o peşteră pe Muntele Hira în afara Meccăi unde a avut loc primul mare eveniment al Islamului. Într-o zi, pe când stătea în peşteră, el a auzit o voce, mai târziu indentificând-o ca fiind cea a îngerului Gavriil, care i-a poruncit: „Citeşte! În numele Domnului tău care a creat, care a creat pe om din sânge închegat!” De trei ori Muhammed a susţinut că nu e capabil să o facă, dar de fiecare dată porunca i-a fost repetată. În sfârşit, Muhammed a recitat cuvintele a ceea ce reprezintă acum primele cinci versete ale capitolului 96 din Coran, cuvinte care îl proclamă pe Dumnezeu creator al omului şi sursa întregii ştiinţe.
La început Muhammed a divulgat experienţa lui numai soţiei şi cercului foarte apopiat. Dar cu cât a avut mai multe revelaţii care proclamau unicitatea Dumnezeului universal, adepţii lui au crescut la număr, la început printre săraci şi sclavi, dar mai târziu şi printre oamenii de vază ai Meccăi.
Revelaţiile pe care le-a avut în această perioadă şi cele pe care le-a avut mai târziu sunt toate încorporate în Coran, Scriptura Islamului.
Nu toţi au acceptat mesajul lui Dumnezeu transmis prin Muhammed. Chiar şi în propriul lui clan au fost unii care au refuzat învăţăturile lui şi mulţi comercianţi s-au opus în mod activ mesajului. Paradoxal, aceasta opozitie, a servit la intensificarea sensului misiunii lui Muhammed şi înţelegerii a felului în care Islamul diferă de păgânism. Credinţa în unicitatea lui Dumnezeu este cea mai importantă în Islam: şi acest concept sta la baza intregii dogme islamice. Versetele coranice subliniază unicitatea lui Dumnezeu, îi avertizează pe cei care o neagă că îi aşteaptă o pedeapsă iminentă, şi declară nemărginită compasiune acelora care se supun voinţei Lui. Aceste versete vorbesc necontenit de Ultima Judecată, când Dumnezeu, Judecătorul, va pune în balanţă credinţa şi faptele fiecărui om, răsplătindu-l pe credincios şi pedepsindu-l pe păcătos. Deoarece Coranul a respins politeismul şi a subliniat responsabilitatea morală a omului în imagini puternice, a prezentat o shimbare solemnă pentru meccanii mondeni.
Timpul a trecut, iar Muhammed la varsta de 50 de ani, in al 10-lea an al profetiei sale, a trebuit sa infrunte mai multa intristare si durere.
Unchiul lui Abu Talib a murit. Abu Talib ii oferise totdeauna protectie nepotului sau. Lui Muhammed i s-a sfasaiat inima de durere. Insa inca mai multa tristete ii era rezervata. Profetul isi pierduse preaiubitoarea si grijulia sotie, Khadijah, care fusese langa el ca o stanca solida, pentru a-l alina, a-l sprijini si a-l incuraja in vremuri cand nimeni altcineva n-o facuse. Si ea fusese prima care-l recunoscuse ca trimis al lui Allah.
A fost o lovitura teribila pentru Muhammed.
Inima de piatra a locuitorilor din Makkah l-a intristat pe profet. El se decise acum sa-i incerce pe oamenii din Ta’if, un oras la 60 mile in vestul Meccai, pentru a vedea daca acestia il vor suporta.
Sosind in Ta’if, insotit de Zaid bin Harithah, a mers la trei oameni importanti ai orasului si i-a chemat la Islam. Toti trei au refuzat sa-l duca afara din oras, lovindu-l pe Profet cu pietre peste picioare, gonindu-l in huiduieli. Trudit, trist si foarte nefericit, poposi intr-o gradina unde s-a rugat.
Proprietarii gradinii au fost martorii intregului episod si le paru rau pentru el, vazandu-l cum era de obosit si zgariat. I-au oferit ospitalitate si i-au trimis struguri prin servitorul lor, ‘Addas.
Profetul spunea ca ziua Ta’if a fost cea mai grea zi a vietii lui: a fost zgariat, ranit, insangerat, dar niciodata n-a rostit macar un cuvant de blestem pentru oamenii care abuzasera de el.
Dupa socurile puternice ale mortii lui Abu Talib si Khadijah, si dupa tratamentul crud primit in Ta’if, Muhammed tanjea dupa putina alinare. N-a trecut mult si a avut-o. S-a Intamplat sub forma unei remarcabile si pline de evenimente calatorii de noapte la Ierusalim, numita Al-lsra’, si ascensiunea la Rai in aceeasi noapte – Al-Mi’raj – acesta ramanand un eveniment memorabil pentru Profet. Allah l-a onorat prin aceasta calatorie unica si extraordinara, in timpul careia, Muhammed a vazut cu proprii ochi gloria lui Allah si opera Universului. A fost un mare sprijin moral de care avea mare nevoie, intarindu-i si mai tare credinta ca Allah este mereu cu el. El a relatat cum s-a intamplat, dand detalii vii asupra calatoriei si ascensiunii: intr-o noapte Ingerul Gavriil l-a trezit din somn si l-a luat la Ierusalim, calarind un animal care arata ca un cal inaripat – Buraq. In ceruri, i-a intalnit pe toti profetii (Adam, Abraham, Moise, Isus si Harun) pe care i-a condus in rugaciune, dupa care i-au fost aratate diferite secvente traite de locuitorii Paradisului si Iadului, totodata el fiind singurul care a avut onoarea sa-l vada pe Allah.
La aceasta intalnire, Muhammed a primit porunca de a implini impreuna cu toti musulmanii cinci rugaciuni pe zi. Intreaga calatorie miraculoasa a tinut scurta vreme din noapte.
In dimineata urmatoare, cand Muhammed si-a relatat experienta, meccanii l-au luat in deradere spunand ca a innebunit, insa, musulmanii l-au crezut. Muhammed a dat detalii grafice asupra calatoriei si o caravana care se intorcea din Ierusalim cu care se intalnise in drum a confirmat detaliile date.
In timpul predicilor lui deschise, publice, Muhammed a intalnit un grup format din sase oameni din Madinah (numit atunci Yathrib) implinind pelerinajul, si i-a invitat sa recunoasca Islamul. Ei s-au intors la Madinah musulmani si i-au invitat pe ceilalti din triburile lor sa se alature noii credinte.
Anul urmator doisprezece oameni din Madinah au venit in timpul de Hajj si Profetul a ajuns la o intelegere cu ei intr-un loc numit Al-‘Aqabah in 621 d.Ch.. Aceasta intelegere e cunoscuta sub denumirea de ” Prima intelegere de la Al-‘Aqabah”. In acest angajament, ei au hotarat sa i se supuna doar lui Allah, sa nu fure, sa nu comita adulter, sa nu-si ucida copiii, sa nu comita rau. Li s-a spus de catre Muhammed ca daca vor trai sub acest legamant, Allah va fi multumit de ei si-i va rasplati cu Paradisul.
Al doilea legamant al musulmanilor din Madinah a fost stabilit in 622 d. Ch. in acelasi loc, Al-‘Aqabah, participand la acest eveniment 73 de oameni.
Acest legamant a fost o extindere a primului legamant. A fost stabilit ca musulmanii din Madinah sa-l protejeze si sa-l ajute pe Profet impotriva tuturor relelor, asa cum isi protejeaza propriile sotii si copiii. Toate pericolele care puteau aparea in urma acestui legamant au fost explicate de catre ‘Abbas, unchiul lui Muhammed, musulmanilor din Madinah, in termeni clari. Dar musulmanii din Madinah au spus:
“il luam (pe Profet) in ciuda tuturor amenintarilor fata de proprietate, avere si viata. Spune-ne, o, Profet al lui Allah! Care ne va fi rasplata daca ramanem credinciosi acestui juramant?”
Profetul a raspuns: “Paradisul”
Si-au intins mainile catre el iar el catre ei, si astfel legamantul a fost incheiat.
Al doilea legamant includea clauze despre situatiile de razboi in care datoria musulmanilor din Madinah era sa-l apere pe Profet intr-un atac extern venit din partea meccanilor.

După ce Muhammed a propovăduit în mod public timp de mai mult de un deceniu, opoziţia împotriva lui s-a intensificat atât de mult încât, temându-se pentru siguranţa lor, el şi-a trimis unii dintre adepţi în Etiyopia, unde conducătorul creştin, un rege-preot, cunoscut pentru bunatatea si simtul au de dreptate, şi-a extins protecţia asupra lor, a cărui memorie a fost păstrată de către musulmani mereu. La nasterea Islamului, primii musulmani aflati in suferinta au fost ajutati de un crestin si acest lucru este mai mult decat semnificativ.
Quraisitii, surprinsi de aceasta plecare, si-au trimis solii la Negus, cu atat mai mult cu cat erau in bune relatii cu el, datorita calatoriei cu scopuri negustoresti din fiecare iarna. Negusul i-a primit, dar a refuzat sa-i predea pe fugari inainte de a asculta pledoaria fiecarui grup. Hotararea pe care a luat-o a fost in favoarea musulmanilor, care au trait in pace si siguranta sub domnia lui. La moartea Negusului, Profetul Muhammed a oficiat in mocheea sa din Medina o rugaciune speciala de inmormantare denumita „rugaciunea celui absent”. Aceasta afinitate si aceasta subtila prietenie dintre crestini si musulmani nu a fost niciodata exploatata si nu este nici astazi. Ostilitatile dintre aceste doua mari religii au aparut abia mai tarziu si din cauza unei rivalitati mai degraba politice decat doctrinare.
In Mecca persecuţiile s-au intensificat, cei care îl urmau pe Muhammed fiind chinuiţi, abuzaţi, şi chiar torturaţi.
Intr-un final, Muhammed şi-a trimis şaptezeci dintre cei care îl urmau în nord, în oraşul Yathrib, care avea să fie numit mai apoi „Medina“ (Oraşul). Mai târziu, în toamna timpurie a anului 622, el a aflat de un complot de asasinat împotriva lui, şi împreună cu cel mai apropiat prieten al lui, Abu Bakr As-Siddiq, s-a decis să îi urmeze pe emigranţi.
În Mecca, cei care ii pusesera la cale asasinarea, au ajuns acasă la Muhammed şi l-au gasit pe vărul lui, Ali, dormind în patul lui. Înfuriaţi, meccanii au pus un preţ pe capul lui Muhammed şi au pornit în urmărirea lui.
Totuşi, Muhammed şi Abu Bakr s-au refugiat într-o peşteră ascunzându-se de cei care îi urmăreau’ la intrarea in pestera, miraculos pentru timpul scurt scurs, un păianjen a ţesut o pânză. Când au văzut că pânza nu era ruptă, meccanii au trecut pe lângă peşteră, considerand locul neumblat iar Muhammed şi Abu Bakr şi-au continuat drumul spre Medina, unde au fost primiţi cu bucurie atât de o mulţime de mediniţi, cât şi de meccanii care plecaseră dinainte pentru a pregăti drumul.

Aceasta a fost Hijrah (622), Hegira dupa pronuntia anglo-saxona, dar incorect tradusă ca „Zborul“, de fapt, Hijrah nu a fost un zbor, ci o emigrare plănuită cu grijă, care marchează începutul erei islamice si de asemenea un nou mod de viaţa pentru Muhammed şi musulmani.
De aici înainte, principiul organizaţional al comunităţii nu a fost înrudirea de sânge, ci o înfrăţire mai nobilă a tuturor musulmanilor. Cei care l-au însoţit pe Muhammed în Hijrah au fost numiţi „muhajirun“ – care înseamnă „cei care au făcut hijrah“ sau „emigranţii“-, pe când cei din Medina care deveniseră musulmani au fost numiţi „ansar“ sau „ajutătorii“.
Situatia lui Muhammed era bine cunoscuta în Medina, deoarece , înainte de Hijrah, oraşul trimisese soli la Mecca creându-i lui Muhammed să medieze o dispută între cele două mari triburi. Cele auzite si vazute i-au impresionat pe solii trimisi ceea ce a dus la propunerea acestora facuta lui Muhammed de a se stabilii in Medina. Calităţile excepţionale ale lui Muhammed au impresionat atât de mult mediniţii, încât triburile rivale şi aliaţii lor au strâns rândurile la 15 martie 624, după Hijrah, dată la care şi Muhammed împreună cu cei care îl susţineau au pornit împotriva păgânilor din Mecca.
Aceasta prima batalie. a avut loc lângă Badr, acum un mic orăşel din sud-vestul Medinei, a avut mai multe efecte importante.
În primul rând, forţele musulmane, depăşite la număr, rata fiind de 3 la 1, i-au învins pe meccani. În al doilea rând, disciplina arătată de musulmani a aratat meccanilor, inca o data abilităţile celui pe care ei îl goniseră din oraş.
În al treilea rând, unul dintre triburile aliate care a promis initial să susţină musulmanii în bătălia de la Badr, dand dovada de indiferenta insa la momentul luptei, după o lună de la bătălie a fost expulzat din Medina. Cei care au pretins a fi aliaţi a musulmanilor, dar s-au opus lor în mod tacit, erau avertizaţi: pentru a fi membri în cadrul comunităţii impune obligaţia de susţinere totală.
Un an mai târziu, meccanii s-au reîntors. Cu o armată alcătuită din 3000 de oameni, i-au întâlnit pe musulmani pe Uhud, un deal în afara Medinei. După un iniţial succes, musulmanii au fost împinşi inapoi şi însuşi Profetul a fost rănit.
Deoarece meccanii stiau ca musulmanii nu fusesera infranti, ci doar castigasera o batalie, cu o armată ce număra 10.000 de capete, au atacat din nou Medina doi ani mai târziu. Rezultataul de asta data a fost cu totul altul. La Bătălia Tranşeelor, de asemenea ştiută şi ca Bătălia Confederaţiilor, musulmanii au înregistrat o victorie remarcabilă. Din partea Medinei din care se aşteptau a veni atacatorii ei au săpat o tranşee foarte adâncă pentru cavaleria meccană pentru a scăpa de ea fără a se expune arcaşilor aflaţi în spatele fortificaţiilor Medinei. După un asediu neconcludent, meccanii au fost forţaţi să se retragă. După aceasta Medina a fost cu totul în mâinile musulmanilor.

A fost adoptata Constituţia Medinei sub care clanurile, acceptându-l pe Muhammed ca fiind Profet al lui Dumnezeu, au format o alianţă, sau o federaţie datată din această perioadă. S-a punctat conştiinciozitatea politică a comunităţii musulmane; membrii ei s-au definit ca fiind o comunitate separată de toţi ceilalţi. Constituţia a definit de asemenea rolul nemusulmanilor în cadrul comunităţii. Evreii erau liberi sa isi practice propria religie; la fel si crestinii. Atat evreii, cat si crestinii erau considerati “oameni ai Cartii”. Tora evreiasca, ca si Evanghelia crestinilor erau considerate de catre musulmani carti sacre.
Musulmanii nu au incercat sa isi impuna religia in fata altor popoare. Evreii, ca si crestinii aveau libertatea de a-si practica religia in sinagogile si bisericile lor. Cu toate acestea, li s-a interzis sa incerce sa ii converteasca pe musulmani.
Atat evreii, cat si crestinii erau obligati sa plateasca un impozit – capitatia sau jizya. Nu era foarte diferit de impozitele patite de musulmani. Deoarece musulmanilor nu le era ingaduit sa imprumute bani cu dobanda, primii camatari au fost evreii si crestinii. Musulmanii aveau dreptul de a mosteni bani si bunuri de la evrei si crestini. Acestia din urma insa nu puteau mosteni bani de la musulmani.
Desi legea ii favoriza pe musulmani , evreii si crestinii nu erau persecutati. In cele mai multe localitati, toate cele trei grupuri religioase traiau, studiau si munceau impreuna, in armonie. Califii ii incurajau pe invatatii evrei sa studieze limbile straine. Ei au tradus multe texte, in special din limba greaca in limba araba. Unele dintre cele mai mari realizari in stiinta si medicina au fost rezultatul colaborarii dintre invatati.
Convietuirea dintre diferite grupuri religioase nu a fost insa intotdeauna pasnica. In anumite perioade, atat evreii, cat si crestinii au fost nevoiti sa respecte anumite reguli.
Evreii, de exemplu, erau parte a comunităţii, ei erau „dhimmi “, ceea ce înseamnă „oameni protejaţi“, atât timp cât se conformau legilor ei. Acesta a stabilit un precedent pentru tratarea cetăţenilor pe timpul cuceririlor de mai târziu. Creştinii şi evreii, în schimbul unei taxe anuale, li se permitea libertate religioasă şi, atât timp cât îşi menţineau statutul lor de nemusulmani erau membri asociaţi ai statului musulman.
Ibn Ishaq, unul dintre cei mai timpurii scriitori ai biografiei Profetului, indica aproximativ această perioadă ca fiind aceea in care Muhammed a trimis scrisori conducătorilor lumii – regele Persiei, împăratul Bizanţului, lui Negus al Abisiniei, şi guvernatorului Egiptului printre alţii – invitându-i să se supună Islamului.
Muhammed a construit propriu-zis în primii ani ai mesajului islamic o serie de alianţe între triburi şi beduini, pentru ca în anul 628, el împreună cu 1500 de adepţi ai Islamului să poată controla accesul la Ka’ba pe timpul negocierilor cu meccanii. Aceasta reprezintă un moment foarte important în istoria musulmanilor. Cu doar puţin timp în urmă, Muhammed trebuia să îşi părăsească oraşul lui natal de teamă pentru viaţa sa. Acum el era tratat de către conducătorul duşman ca un lider cu toate drepturile ce revin acestei pozitii.
Un an mai târziu, în 629, el a reintrat şi, în fapt, a cucerit Mecca fără vărsare de sânge şi într-un spirit de toleranţă care a stabilit un ideal pentru viitoarele cuceriri. El a distrus de asemena idolii ( statuile) din Ka’ba, pentru a pune un sfârşit definitiv practicilor păgâne de acolo.
În acelaşi timp, Muhammed a câştigat credinţa lui ‘Amr ibn al-‘As, viitorul cuceritor al Egiptului, şi a lui Khalid ibn al-Walid, amândoi îmbrăţişând Islamul şi alăturându-se lui Muhammed. Convertirea lor a fost remarcabilă în special pentru că aceşti oameni s-au aflat printe cei mai înverşunaţi opozanţi ai lui Muhammed cu doar puţin timp în urmă.
Pe de o parte, întoarcerea lui Muhammed la Mecca a reprezentat punctul culminant al misiunii sale . În 623, peste trei ani, el se îmbolnăveşte brusc şi pe data de 8 iunie a acelui an, în braţele celei de-a treia soţii, trimisul lui Allah moare.
Moartea lui Muhammed a fost o mare pierdere. Pentru cei care îl urmau, acest simplu meccan a fost de departe mai mult decât un prieten îndrăgit, de departe mult mai mult decât un priceput conducător, de departe mult mai mult decât un respectat lider care a format un nou stat din frânturi de triburi războinice.
Muhammed a fost de asemenea modelul exemplar al învăţăturilor pe care el le-a adus lor de la Dumnezeu: învăţăturile Coranului, care, de secole, a ghidat gândirile şi acţiunile, credinţa şi caracterul a nen’Omarati barbati si femei, şi care a condus la o eră distinctivă în istoria omenirii. Totuşi, moartea lui a avut un mic efect asupra societăţii dinamice pe care el a creat-o în Arabia, dar nici un efect asupra misiunii lui centrale: transmiterea Coranului lumii întregi. După cum a spus şi Abu Bakr: „Cine l-a adorat pe Muhammed, să afle că Muhammed e mort, dar cine l-a adorat pe Dumnezeu să afle că Dumnezeu trăieşte şi nu moare niciodată.“.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: