ISLAMUL si IUDAISMUL. CINE PE CINE RECUNOASTE SI CINE PE CINE CONTESTA?

Imaginea lui Moise si a profetului Avraam (Pacea lui Allah fie asupra lor!) în cultura islamica,ata cum este descrisa în Coranul cel Sfânt, este imaginea iubitului lui Allah, pe care Allah l-a apropiat ca tainic, i-a vorbit cu glas tare, a raspuns chemarii lui, l-a binecuvântat, l-a facut pe el puternic, demn de încredere si i-a daruit Cartea Doveditoare. Iar imaginea acestei carti, Tora, în Coranul cel Sfânt, este imaginea cartii de îndreptare,îndurare, calauzire si lumina:

„… si am pogorât asupra ta dragostea Mea [ti sa fii iubit si de ceilalti], pentru ca tu sa fii crescut sub ochii Mei.” (Sura Ta-Ha: 39);

„Si pomeneste-l în Carte pe Moise! El a fost ales si a fost un trimis si un profet. Noi l-am chemat din partea dreapta a Muntelui Tor si l-am apropiat de Noi ca tainic.” (Sura Maryam: 51-52);

„… si Allah i-a vorbit într-adevar lui Moise”(Sura An-Nisa’: 164);

„A grait [Allah]: «O, Moise! Te-am ales dintre toti oamenii pentru mesajele Mele si pentru cuvintele Mele! Deci primette ceea ce-ti dau si fii dintre cei multumitori!” (Sura Al-’A’raf: 144);

„A zis: «Doamne, deschide-mi mie pieptul. Si usureaza-mi mie lucrul [ce trebuie sa-l împlinesc].Si dezleaga-mi nodul limbii mele, pentru ca ei sa priceapa vorbele mele! Si da-mi mie un sfetnic din familia mea, pe Aaron, fratele meu, sporind prin el forta mea si fa-l pe el partas la lucrul meu, pentru ca noi sa Te laudam mereu si sa Te pomenim mereu! Iar Tu întotdeauna ne-ai vazut pe noi, [stiind astfel tot ceea ce noi facem]!» A zis: «Cererea ta a fost împlinita, Moise!»” (Sura Ta-Ha: 25-36);

„«Pacea asupra lui Moise si a lui Aaron!»Astfel îi rasplatim Noi pe cei care împlinesc bine, fiindca ei doi au fost printre robii Nostri drept-credinciosi.” (Sura As-Saffat: 120-122);

„A zis una dintre ele: «Tata, ia-l cu simbrie, caci cel mai bun pe care-l poti lua cu simbrie este cel puternic si vrednic de încredere!»” (Sura Al-Qasas: 26);

„Si datu-i-am lui Moise Scriptura, Cartea Doveditoare, nadajduind ca veti fi calauziti.” (Sura Al-Baqara: 53);

„…si l-am daruit pe Moise cu dovada limpede” (Sura An-Nisa’: 153);

„Noi le-am dat lui Moise si lui Aaron Cartea de îndreptare, ca o lumina si o îndemnare pentru cei cu frica.” (Sura Al-’Anbiya’: 48);

„Însa mai înainte de el a fost Cartea lui Moise, ca îndreptar s i ca îndurare…” (Sura Al-’Ahqaf: 12);

„Spune: «Cine a pogorât Cartea pe care Moise a adus-o ca lumina si îndrumare [calauza] pentru oameni? Voi o faceti foi, aratându-le, dar si ascunzând multe [din ele].” (Sura Al-’An’am: 91);

„Allah! Nu exista alta divinitate în afara de El, Cel Viu, Cel Vesnic! El ti-a pogorât Cartea cu Adevarul [Coranul], întarindu-le pe cele de dinaintea ei. El a pogorât Tora si Evanghelia, mai înainte, drept calauza pentru oameni si a pogorât Îndreptarul.” (Sura ‘Al ‘Imran: 2-4).

Aceasta este imaginea coranica, transmisa de cultura islamica, referitoare la profetii Iudaismului, a legilor si cartilor lor. Pot oare cei mai fanatici hahami ai Iudaismului ortodox sau cei mai liberali laici ai acestuia sa gaseasca ceva asemanator în conceptia iudeilor si în cultura lor despre celalalt, mai ales daca acel celalalt este reprezentat de Islam,Coran, de trimisul musulmanilor, de comunitatea,civilizatia si istoria islamica?

Pe lânga aceasta imagine coranica despre celalalt (iudeu), musulmanii, în civilizatia, statul si istoria lor, nu s-au oprit la nivelul Coranului, al ideilor abstracte si teoriilor, ci au pus aceasta conceptie în practica, înca din vremea profetiei, de-a lungul întregii istorii a civilizatiei islamice.

Constitutia primului stat musulman,întemeiat la Medina în urma emigrarii Trimisului (Allah sa-l binecuvânteze si sa-l miluiasca!) de la Mekka (anul 1 h. / 622 d. Chr.), cunoscuta în istoria islamica sub numele de Foaia si Cartea, contine 52 de articole, iar în 14 dintre ele se vorbeste despre evrei. Aceste articole legifereaza integrarea evreilor în cadrul statului, calificându-i drept „o comunitate alaturi de credinciosi”, emigranti si ansari, precum si egalitatea lor cu credinciosii în ceea ce privesc drepturile si îndatoririle, precizându-se dreptul lor deplin la pastrarea credintei religioase prin care se deosebesc de musulmani. Gasim în aceste articole cea mai înalta forma de recunoastere a celuilalt, expresia deplinei egalitati între minoritate si majoritate, precum si recunoasterea pluralismului religios pentru supusii aceluiasi stat. Astfel, într-unul dintre aceste articole citim: „Evreii sunt o comunitate alaturi de credinciosi; evreii au religia lor, iar musulmanii au religia lor, iar slujitorii evreilor sunt (tratati) la fel ca ei, mai putin aceia care sunt nedrepti si pacatuiesc, iar de vor fi astfel nu-si vor face rau decât lor însisi si familiilor lor. Evreii care ne vor urma vor avea ajutor si vor fi egali cu neamul acestei Foi; nu vor fi nedreptatiti si nu va fi sprijinit nimeni împotriva lor. Si vor cheltui laolalta cu credinciosii, atunci când vor lua parte la razboi. Evreii vor cheltui pentru ei însisi si musulmanii vor cheltui pentru ei însisi. Ei se vor ajuta împotriva acelora care se vor razboi cu neamul acestei Foi si se vor sfatui si se vor respecta fara de pacat.”

Islamul a deschis cartea relatiilor cu celalalt (iudeu) prin aceasta pagina extrem de luminoasa, prin care statul musulman a legiferat libertatea religioasa, pluralismul religios si egalitatea în privinta drepturilor cetatenesti în cadrul aceleiasi comunitati si al aceluiasi stat. Chiar si dupa încalcarea de catre iudei a promisiunii facute Trimisului lui Allah si statului musulman, cât si dupa tradarile lor fata de musulmani atunci când asediul de la Transee s-a aflat în punctul culminant, în cele mai critice momente ale luptei, atitudinea musulmanilor fata de evrei a ramas neschimbata!

„Când ei au venit la voi de deasupra voastra si de sub voi si când ochii vostri au fost tulburati si inimile v-au ajuns în gât si v-ati facut voi fel de fel de gânduri în privinta (fagaduintei) lui Allah, atunci au fost drept-credinciosii încercati si au fost zguduiti de un cutremur puternic.” (Sura Al-’Ahzab: 10-11).

În aceste clipe extrem de dificile, evreii au tradat statul musulman si si-au încalcat angajamentele asumate fata de musulmani,colaborând si uneltind împreuna cu oastea politeistilor care i-a asediat pe musulmani în orasul Medina.

Actele lor de tradare si încercarile lor de a-I uni pe politeisti si idolatri împotriva monoteismului islamic, a statului si comunitatii islamice au continuat, ei oferind politeistilor roadele culturilor din Khaybar ca sa vina si sa distruga statul islamic.

Au mers chiar mai departe cu aceste încercari, ajungând sa depuna marturie (desi erau un neam al Cartii!) ca politeismul si idolatria ar fi corecte si mai bune decât monoteismul cu care a venit încheietorul profetilor si trimisilor!

Când politeistii din tribul Qurays i-au întrebat: „O, neam al iudeilor, voi sunteti neamul primei scripturi si voi stiti ceea ce ne desparte pe noi de Muhammed! Spuneti-ne: religia noastra sau religia lui este mai buna?”, raspunsul evreilor din Khaybar a fost: „Ba religia voastra este mai buna decât religia lui si voi sunteti cei cu dreptatea!”.

În legatura cu acest episod, Allah Preaînaltul si Prealaudatul a revelat versetul:

„Nu i-ai vazut pe aceia carora le-a fost data o parte din Carte? Ei cred în Jibt si în Taghut si zic celor care nu cred: «Acestia sunt mai bine calauziti pe drum decât cei care cred!»” (Sura An-Nisa’: 51).

Nici chiar dupa aceste fapte, atitudinea musulmanilor fata de celalalt (iudeu) nu s-a schimbat. Ei au asigurat protectia statului Islamic prin evacuarea tradatorilor, iar dupa aceea si-au deschis portile oraselor si provinciilor musulmane cucerite în fata evreilor, care au avut aceleasi drepturi si îndatoriri ca si musulmanii. Când Islamul a cucerit orasul Ierusalim, s-au întors sa traiasca în el, dupa ce fusesera alungati de acolo. Statul musulman s-a aratat binevoitor fata de ei,într-un moment în care acestia sufereau persecutii, blesteme, dispret, prigoana si moarte din partea altor civilizatii si state nemusulmane în care traiau.

Dar „tendinta rasista” care i-a determinat sa îndeparteze Iudaismul de spiritul religiei divine si sa-l transforme într-un „ordin ideologic rasist” i-a facut sa-i respinga pe ceilalti, pe toti ceilalti, în decursul istoriei lor îndelungate. Ei au transformat Iudaismul în rasism, iar apoi au început sa se hraneasca din acest Iudaism talmudic rasist, devenind un prim model al intolerantei fata de ceilalti! Dupa ce au pretins detinerea monopolului – în virtutea „numelui” si a „nasterii” – asupra statutului de „neam ales al lui Dumnezeu” si de „fii si iubiti ai lui Dumnezeu”, în pofida faptului ca i-au ucis pe profetii lui Dumnezeu si ca si-au încalcat fagaduintele pe care le-au facut fata de El, evreii au pretins si detinerea monopolului exclusiv al Paradisului, în defavoarea celorlalti:

„Au zis ca nu vor intra în Rai decât cei care sunt iudei sau crestini! Astea sunt doar dorintele lor. Raspunde-le: «Aduceti dovada voastra daca aveti dreptate!»” (Sura Al-Baqara: 111).

Coranul cel Sfânt, dupa ce respinge pretentiile evreilor si crestinilor de detinere a monopolului în privinta izbavirii din Lumea de Apoi, în pofida faptului ca ei nu au respectat conditiile accederii la aceasta izbavire, afirma ca mântuirea nu constituie monopolul unei anumite rase sau al unei anumite confesiuni, ci îsi deschide portile pentru toti aceia care si-au respectat promisiunea facuta lui Allah si întrunesc conditiile pentru a fi mântuiti. În continuarea versetului mentionat mai sus, se spune:

„În niciun caz! Cel care s-a supus lui Allah si face bine va avea rasplata sa de la Domnul lui! Ei nu au a se teme si nici nu vor fi mâhniti!” (Sura Al-Baqara: 112).

În ceea ce priveste aceasta lume, evreii au adoptat principiul „o greutate pe doua greutati”,din momentul în care s-au îndepartat de la rânduiala lui Moise (Pacea lui Allah fie asupra sa!) si au înlocuit-o cu rânduiala rasista mentionata în Talmud, transformând valorile, justitia si impartialitatea rânduielii initiale într-un monopol al sectelor lor care au reprezentat, în decursul istoriei, o minoritate numerica infima în comparative cu celelalte comunitati si popoare, ajungând astazi la doar cincisprezece milioane din totalul de sase miliarde de locuitori ai Terrei într-un monopol prin care îsi reglementeaza relatiile si afacerile numai între ei, îngaduind toate lucrurile interzise, toate perversiunile si pacatele de moarte (chiar si pe acelea pe care propria lor rânduiala le-a interzis) în relatiile cu ceilalti, cu toti ceilalti. Daca cineva mai are îndoieli în privinta

Protocoalelor înteleptilor Sionului, care abunda în exemple de actiuni politice tributare principiului „o greutate pe doua greutati”, relatiile istorice si practice ale evreilor cu ceilalti constituie o întruchipare a acestei politici. Camata, pe care rânduielile mozaice o interzic, este oprita de ei doar în relatiile dintre ei, în timp ce este admisa si sunt înfiintate institutii pentru practicarea ei, în cele mai respingatoare forme, în relatiile cu ceilalti. La fel stau lucrurile si în legatura cu minciuna, hotia, uciderea, adulterul, înselaciunea, încalcarea promisiunilor, acestea devenind „legi de urmat” în colaborarea cu ceilalti. Si Allah Preaînaltul a avut dreptate când a descris aceasta atitudine a evreilor, atitudinea Iudaismului talmudic, fata de ceilalti,prin aceste cuvinte:

„Si toate astea pentru ca ei zic: «Noi nu avem datorinta fata de acesti neînvatati». Si ei spun minciuni împotriva lui Allah cu buna stiinta.”(Sura ‘Al ‘Imran: 75);

„De fiecare data când au facut un legamânt,s-au lepadat de el o parte dintre ei [dintre iudei], ba cei mai multi dintre ei nu cred.” (Sura Al-Baqara:100).

Atitudinea lor dusmanoasa fata de celalalt i-a atras si pe politeisti:

„Veti gasi ca iudeii si cei care [Îi] fac asociati [lui Allah] sunt cei mai îndârjiti în dusmania lor fata de cei care cred…” (Sura Al-Ma’ida: 82).

Daca Talmudul – din care au facut legea lor, dupa încalcarea si mistificarea rânduielilor lui Moise – este plin de politici si legislatii referitoare la principiul dublului standard, care a devenit un obicei de-a lungul istoriei, marturia unuia dintre contemporanii lor curajosi reprezinta dovada faptului ca aceasta istorie a relatiilor lor cu ceilalti, a fost si este dominata de rânduiala urmata de evreii talmudici si de rasismul iudaic, pâna în momentul scrierii acestor rânduri.

În cartea lui Israel ª ahak, intitulata Religia iudaica si atitudinea ei fata de neevrei, exista o discutie documentata referitoare la interzicerea varsarii sângelui evreiesc si permiterea varsarii sângelui sau a exterminarii celorlalti: „Evreul care ucide un neevreu este vinovat numai de pacatul împotriva rânduielilor ceresti, pentru care tribunalul nu condamna, iar cauzarea mortii unui neevreu, indirect, nu este în niciun caz socotita pacat. Daca ucigasul neevreu cade sub incidenta legilor evreiesti, el trebuie ucis, chiar daca victima nu este evreu, iar daca ucigasul adopta Iudaismul, el nu este pedepsit”.

Numerosi hahami au comentat aceste afirmatii si au ajuns la concluzia logica a respectarii acestei rânduieli, adica posibilitatea uciderii tuturor neevreilor apartinând unui popor inamic sau chiar necesitatea uciderii lor; aceasta idee este încurajata public, începând din anul 1972, în îndrumarea soldatilor israelieni habotnici. Primul sfat oficial care respecta acest principiu este mentionat într-o brosura publicata de comandamentul zonei centrale a armatei israeliene, sub a carei autoritate se afla Cisiordania. Hahamul responsabil, colonelul Fidan, afirma în aceasta brosura: „În cazul ciocnirii fortelor noastre cu civilii, în timp de razboi, în timpul urmaririi unei unitati sau în timpul unei incursiuni, chiar daca nu exista dovada ca ei au provocat vreo pierdere a fortelor noastre, exista posibilitatea uciderii lor, ba chiar necesitatea savârsirii acestui lucru, în conformitate cu rânduiala care îndeamna chiar si la uciderea civililor pasnici”.

Soldatul Mos e a adresat o scrisoare hahamului sau, ª imon Wiser, în care l-a întrebat: „Înunitatea mea a avut loc o discutie despre «puritatea armei» si despre posibilitatea uciderii arabului lipsit de arma, a femeilor si a copiilor si despre necesitatea razbunarii împotriva arabilor. Fiecare a raspuns dupa cum l-a taiat capul si nu am ajuns la un raspuns categoric. Oare trebuie sa-i ucidem pe arabi ca pe uriasi, adica sa-i omorâm pâna ce li se stinge amintirea pe pamânt? «Si sa se stearga amintirea uriasilor sub cer» (Deuteronomul: 25-9). Sau sa procedam asa cum se procedeaza în razboiul drept, în care omul îi ucide doar pe soldati? Pot sa ofer apa unui arab care se preda?”. Hahamul Simon Wiser i-a trimis soldatului Mose o scrisoare în care se spunea: „Am sa-ti transmit câteva vorbe ale înteleptilor si si le voi explica:

Razboiul la neevrei are reguli  speciale, ca regulile jocului, ale fotbalului sau ale baschetului, dar razboiul pentru noi,asa cum afirma înteleptii nostri, nu este un joc, ci este o necesitate vitala. Pornind de la aceste criterii, trebuie sa ne gândim la modalitatea realizarii lui”. Hahamul Simon obit nuia sa spuna: „Ucideti-l pe cel mai bun dintre neevrei … celui mai bun dintre terpi sfarâmati-i capul!”. Aceasta este regula „puritatii armei” conform rânduielii iudaice si nu conform conceptiei straine care a provocat numeroase pierderi evreilor.

Soldatul Mose i-a raspuns hahamului astfel: „Am primit scrisoarea ta si am înteles-o astfel: Nu numai ca îmi este permis, în timp de razboi, sa ucid orice arab si orice femeie pe care o întâlnesc, dar este de datoria mea sa procedez astfel… În ceea ce ma privette, socotesc ca este de datoria mea sa-i ucid, chiar daca din aceasta va rezulta o problema din punctul de vedere al dreptului militar. Cred ca aceasta idee despre «puritatea armei» trebuie facuta cunoscuta prin intermediul tuturor institutiilor de învatamânt, pentru ca lumea sa-ti formeze o parere în aceasta privinta si sa nu rataceasca prin labirintul «logicii», îndeosebi în legatura cu o problema ca aceasta. Trebuie explicata atât aceasta idee, cât si modul de îndeplinire a ei. De aceea, te rog sa fii activ în privinta acestei probleme, pentru ca soldatii nostri sa cunoasca atitudinea stramosilor  nostri cu toata claritatea”.

Pornind de la aceasta idee, în toate situatiile în care evreii din armata sau din organizatiile paramilitare au ucis arabi care nu luau parte la razboi, inclusiv în cazul asasinatelor colective,asa cum s-a întâmplat la Kafr Qasem, în anul 1956,ucigatii au fost puti în libertate sau au suferit condamnari extrem de neînsemnate si eliberati înainte de executare, ceea ce a facut ca aceste condamnari sa para ca si cum nici nu ar fi existat”. Aceasta este o prezentare a legii talmudice care îngaduie varsarea sângelui altora, al neevreilor, chiar si al neparticipantilor la razboi, al femeilor si al oamenilor buni. Logica acestui Iudaism talmudic constituie un labirint si o ratacire care nu li se potriveste evreilor!

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: