Islamul si alte religii

Musulmanii (adesea chiar si Islamul) sunt acuzati în multe cercuri ideologice occidentale,precum si în toate cercurile gândirii laice, de fanatism detestabil, de contestarea celuilalt si deînvinuirea celorlalti de necredinta. Aceste acuzatii au fost si continua sa fie raspândite prin discursurile si scrierile extremistilor laici din tarile musulmane (atât din rândul musulmanilor, cât si din rândul nemusulmanilor).Întrucât definirea si delimitarea conceptelor reprezinta calea cea mai sigura pentru purtarea unui dialog real, cât si pentru descoperirea punctelor comune si divergente între diverse grupuri, vom începe prin a stabili continutul si sensul termenului de „necredinta”.

Necredinta este opusul credintei si oricine crede într-un lucru tagaduieste si contesta opusul lui. Acela care crede în trinitate tagaduieste monoteismul. Acela care crede în unicitatea divinitatii tagaduieste si contesta trinitatea. Acela care crede ca Ezra a fost robul lui Dumnezeu tagaduieste si contesta doctrina prin care se sustine ca el ar fi fost fiul lui Dumnezeu – si invers. Acela care crede ca Iisus (Pacea lui Allah fie asupra sa!) a fost robul lui Dumnezeu si trimisul Lui tagaduieste si contesta ca Iisus ar fi fiul lui Dumnezeu si o divinitate – si invers. Acela care contesta faptul ca Sfântul Coran ar fi o revelatie divina, ca Muhammed (Allah sa-l binecuvânteze si sa-l miluiasca!) a fost un profet si un trimis, tagaduieste în mod implicit si faptul ca Islamul este o religie divina.

La fel stau lucrurile si în privinta doctrinelor,filosofiilor si ideologiilor. Cel ce crede în fascism si nazism tagaduieste democratia – si invers, iar cel care crede în comunism tagaduieste liberalismul si capitalismul – si invers. Oricine crede într-un lucru tagaduieste opusul lui. Cu alte cuvinte, orice om este, în realitate, credincios si, totodata,necredincios, însa necredinta nu este neaparat un defect. Criteriul este: necredinta în ce? În mod analog, nici credinta nu este o calitate pozitiva în mod absolut, ci esentialul este: credintã în ce?

Coranul cel Sfânt a exprimat acest adevar pe care unii nu-l recunosc, iar multi se prefac a nu-l cunoaste, atunci când a înfatisat credinta si necredinta ca fiind doua fete ale unei singure monede:

„Nu este cu putinta silirea la credinta!Razvedita este deosebirea dintre calea cea dreapta si ratacire, iar acela care se leapada de Taghut si crede în Allah, acela s-a prins de cea mai trainica toarta [Islamul], care nu se sparge niciodata. Si Allah este Cel care Aude, Atoatestiutor.” (Sura Al-Baqara: 256).

Toti aceia care cred în Allah cel Unic îl tagaduiesc pe Taghut (tot ceea ce e adorat în afara de Allah) si invers.

Atunci de ce musulmanii sunt acuzati ca îi învinuiesc de necredinta pe cei care nu recunosc Islamul ca fiind o religie divina, având în vedere faptul ca acestia chiar contesta si neaga acest lucru?

Oare nu-i plaseaza aceia care cred în trinitate pe aceia care cred în unicitatea divinitatii si tagaduiesc politeismul în rândul acelora care tagaduiesc aceasta trinitate?

Si oare nu-i considera marile doctrine crestine (ortodoxismul , catolicismul si protestantismul, ca sa nu mai vorbim de arianism)pe aceia care sunt în dezacord cu ele în privinta „legii credintei” a fi tagaduitori ai acestei legi, ce reprezinta esenta si ansamblul normelor credintei,si nu-i introduc pe ei în categoria celor „lipsiti de religie”, ceea ce înseamna tagaduire si învinuire de necredinta?!

Preotii de la mânastirea Sfânta Ecaterina din Sinai, care apartin de ritul ortodox grecesc, nu i-au permis Papei Ioan Paul al II-lea sa se roage în interiorul acestui lacas, în timpul vizitei sale din februarie 2000, deoarece (în opinia lor si dupa criteriile lor de credinta) el este „necredincios”. Dar n-au trecut decât câteva luni pâna când, în septembrie 2000, Vaticanul a afirmat ca aceasta este pozitia fireasca adoptata de bisericile crettine ti a emis edictul în care se confirma ti se declara ca bisericile necatolice „nu sunt biserici în adevaratul sens al cuvântului ti ca izbavirea din Ziua de Apoi va fi limitata doar la Biserica Catolica”.

Sa nu mai vorbim despre atitudinea tuturor acestor biserici fata de Islam ti de musulmani!Dincolo de lipsa de credinta în religia musulmanilor, ca urmare a tagaduirii Islamului (ca revelatie divina) ti a lui Muhammed (Allah sa-l binecuvânteze ti sa-l miluiasca!) ca profet ti trimis,ei se acuza de necredinta unii pe altii, chiar daca toti sunt crettini. Acest lucru se întâmpla astazi, în vreme ce Trimisul lui Allah (Allah sa-l binecuvânteze ti sa-l miluiasca!) a construit, cu paisprezece secole în urma, moscheea din oratul Medina în care crettinii din Najran s-au rugat cu ocazia sarbatorilor de Patte. Cu toate acestea, laicii  extremitti nu se sfiesc sa emita asemenea acuzatii referitoare la Islam ti musulmani! Acestea sunt acuzatii false ti calomnii pe care gândirea laica t i mijloacele occidentale de informare le promoveaza la adresa Islamului ti a musulmanilor, învinuindu-i de fanatism, de contestare a celuilalt si îngustime de spirit. Aceste calomnii sunt proferate, desi literatura musulmana abunda în avertismente referitoare la acuzarea pripita de necredinta. Astfel, Imamul Muhammed Abdu (1849-1905) afirma: „Una dintre normele cunoscute ale religiei musulmanilor este aceea ca,daca cineva spune o vorba care implica posibilitatea de a însemna necredinta din  o suta de directii ti credinta dintr-o singura directie, se îndeamna la credinta ti nu este posibil sa se îndrume la învinuirea de necredinta”.Abu Hamid Al-Ghazali (1058-1111) a afirmat: „Daca omul are posibilitatea, el trebuie sa se fereasca a învinui (pe cineva) de necredinta”.

La rândul sau, Imamul An -Nawawi (1233-1277) afirma, în comentariul sau la Sahih-ul lui Muslim, adresându-se fiecarui musulman avertizându-l sa nu judece ceea ce sta ascuns în inima ti în conttiinta: „Tu ai fost însarcinat sa judeci în legatura cu ceea ce se vede ti ceea ce rostette limba. Cât despre inima, tu nu ai niciun mijloc de a tti ce se ascunde în ea”.Învatatii din comunitatea musulmana sunt cu totii de acord ca învinuirea de necredinta vizeaza „cuvântul” ti nu pe cel care rostette acest „cuvânt”, pentru ca, probabil, el are o interpretare, chiar daca gretita (adica îl scoate din necredinta pe cel care l-a rostit), iar interpretarea gretita este o îndoiala si aplicarea pedepsei este anulata prin îndoieli.

Acuzatiile îndreptate împotriva Islamului provin de la aceia care declara – da, declara! – ca ei au preferat tezele, teoriile ti filosofiile necredintei învaluitoare. Marxismul, de pilda, se întemeiaza pe filosofia materialista care explica universul, creatia ti istoria în conformitate cu materialismul istoric declara, în toate operele sale, ca „materia este suficienta în sine însasi ti nu are nevoie de un creator care sa o creeze, iar orice aparare sau justificare a ideii de Dumnezeu – oricât ar fi de buna ti oricât de bune ar fi intentiile ei – este o justificare a reactiunii”.Marxittii care au participat la un important simpozion ideologic ce a avut loc în Egipt, în urma caderii Uniunii Sovietice, au declarat ca nu a cazut decât „aplicarea sovietica a socialismului”, în vreme ce principiile marxismului ( îndeosebi materialismul dialectic ti istoric) reprezinta o „stiinta” ce nu poate fi revizuita ti nu poate cadea. Acetti marxitti, care au declarat ca necredinta, ateismul ti tagaduirea oricarei credinte religioase reprezinta o „ttiinta” ce nu poate fi revizuita, sunt cei care îi tantajeaza pe savantii musulmani,acuzându-i ca se grabesc sa-i catalogheze pe altii drept necredincioti. Ba mai mult, unii dintre acetti marxitti au devenit profesionitti ai scrierilor despre gândirea islamica, pretinzând ca s-ar afla în posesia „adevaratei religii”, dar Allah ttie cât de nettiutori sunt ei, chiar ti în privinta normelor de igiena elementara. Ei se prefac a nu tti – ti nu spun ca ei ttiu – ca orice credinta religioasa presupune întrunirea unor conditii ti calitati ti îndeplinirea unor obligatii.Niciun om cu ratiune nu-l va crede pe cel care pretinde ca a aderat la marxism si la partidele lui,dar demonstreaza, prin vorbe si fapte, ca ar fi împotriva filosofiei materialiste, împotriva proprietatii colective, a luptei de clasa si a dictaturii proletariatului. La fel stau lucrurile si în legatura cu acela care-si declara aderarea la liberalism, dar nu crede în proprietatea individuala, în economia libera; acesta nu poate sa fie liberal si capitalist. Nimeni nu l-ar crede pe Mac Carthy daca ar declara ca este comunist, dupa cum nu l-ar putea crede pe Stalin, daca ar pretinde ca este liberal si capitalist, si nici pe Hitler si Mussolini, daca si-ar declara adeziunea la democratie.

De asemenea, un om cu ratiune nu poate afirma ca acela care nu împlineste Rugaciunea,prosternându-se si îngenunchind pentru Allah, nu cheama la respectarea legilor Islamului si nu aplica prescriptiile lui, apartine Islamului, oricât i-ar acuza pe învatatii musulmani de „necredinta”.Este corecta si obligatorie prudenta manifestata de musulmani în a nu acuza pripit pe cineva de necredinta; „si nu se grabesc sa acuze de necredinta decât ignorantii”, afirma Abu Hamid Al-Ghazali. Trebuie, de asemenea, ca acuzatia de necredinta sa se limiteze la vorbele rostite si sa nu-I includa pe cei care vorbesc, caci s-ar putea ca acestia sa aiba o justificare, chiar daca ea este gresita, iar interpretarea gresita este o îndoiala si pedepsele sunt oprite în cazul existentei unor îndoieli. Dar toate acestea îi privesc pe aceia care nu-ti declara aderarea la necredinta în mod clar ti direct ti care nu lupta pentru ateism. În cadrul curentelor gândirii materialiste contemporane exista unii care nu mai au nevoie sa fie învinuiti de necredinta, dupa cum exista oameni care nu e nevoie sa fie facuti cunoscuti. Aceasta în legatura cu acuzatia de necredinta.

* * * * *

Cât despre acuzatia de contestare a celuilalt,care le este adusa adesea musulmanilor, aceasta înseamna contestarea dreptului celuilalt la existenta ti efortul de a-l exclude de la participarea la activitatea generala. Aici se pune întrebarea – o întrebare contestatara ti dezaprobatoare: de fapt,cine-l contesta si l-a contestat pe celalalt, în epoca actuala, dar ti în trecut? Ti cine vrea sa-l excluda pe celalalt sau sa-l elimine?

Situatia contemporana confirma ca musulmanii sunt, de fapt, victimele eliminarii.Multe tari musulmane, care accept a pluripartitismul, permit existenta unor partide care reprezinta toate curentele ideologice, dar îi exclud pe islamittii care îti propun chemarea la legislatia islamica, la caracterul islamic al statului. Se permite oricarei asociatii si oricarui partid sa considere ca socialismul reprezinta solutia , ca liberalismul este solutia sau ca nationalismul este solutia, dar îi este interzis oricarei grupari, oricarei asociatii si oricarui partid sa considere ca solutia este Islamul!Acest lucru se întâmpla chiar si în unele state ale caror constitutii stipuleaza ca „religia oficiala a statului este Islamul” si ca „principiile legii islamice reprezinta sursa de baza a legislatiei”, în timp ce, de fapt, se admite existenta unor partide care cheama la diverse „legi” si filosofii, cu exceptia partidului care cheama la legea Islamului!

În numeroase institutii culturale si ideologice, a caror conducere se afla în mâinile ateilor, întâlnim toate culorile spectrului ideologic si filosofic, în timp ce islamistii sunt respinsi,eliminati si îndepartati, si tot la fel si ideologia Islamului.Multe tari islamice, laice si semilaice, încredinteaza dascalilor marxisti si atei misiunea educarii fiilor lor în scoli si universitati, iar institutiilor culturale si de presa – misiunea formarii mintilor si sentimentelor lor, în timp ce îi priveaza pe cei animati de sentimente religioase profunde de posibilitatea de a îndeplini o astfel de activitate,plasându-i în activitati administrative si îndepartându-i din domeniile educatiei, învatamântului, culturii si mijloacelor de informare! Dominatia marxittilor ti a laicilor extremitti asupra sistemului cultural din unele tari musulmane ajunge pâna acolo încât premiile de stat nu pot fi acordate decât marxittilor, laicilor ti chiar adeptilor bahaismului, iar învatatii ti gânditorii musulmani sunt privati de ele. Toate statele „democratice” din Occident sunt multumite de rezultatele alegerilor parlamentare ti sindicale din lumea islamica,indiferent daca cei care ies victorioti apartin orientarilor de dreapta sau de stânga, cu exceptia situatiei în care urnele de vot dau câttig de cauza Islamului. În astfel de situatii are loc contestarea si eliminarea gruparilor islamice, atitudine care culmineaza prin sprijinirea de catre „democratii” occidentali a rasturnarilor de tip fascist, realizate împotriva vointei poporului, si prin negarea rezultatelor alegerilor democratice corecte! La fel stau lucrurile t i în privinta dreptului la autodeterminare, care constituie o revendicare democratica pe care Occidentul „democratic” o sprijina, ba uneori o ti impune, ata cum s-a întâmplat în anul 2000 în Timorul de Est, care are o populatie de sub un milion de locuitori. Dar acest Occident „democratic” exlude, sistematic,popoarele musulmane de la dreptul firesc ti democratic la autodeterminare. Harta lumii este plina de dovezi ale acestei excluderi, începând cu Catmirul, continuând cu Filipine, Birmania, Bosnia,Kosovo si încheind cu Palestina. La fel se întâmpla si în privinta drepturilor omului: fiecare om, popor sau comunitate are dreptul sa-si aleaga legea care sa-i guverneze viata, statul sau societatea, cu exceptia situatiei când aceasta lege este legea islamica. În acest caz, dreptul firesc devine – în viziunea „democratiei” si a liberalismului occidental – extremism, violenta, reactionarism,terorism, înapoiere (reîntoarcere la o epoca întunecata,  fundamentalism vicios”, ba chiar atentat împotriva drepturilor omului!

* * * * *

În fata acestei ipocrizii occidentale, laice, nu ne ramâne decât sa ne întrebam:

De ce aceasta tagaduire, eliminare si excludere a Islamului si a musulmanilor? Si oare aceasta atitudine este recenta si izvoraste doar din ambitiile occidentale imperialiste, moderne si contemporane, prin care se vizeaza acapararea tarilor musulmane, sau îsi are radacinile în cultura occidentala, în relatia sa cu celalalt – în general, si cu Islamul si musulmanii – în mod special? Sa vedem ce ne dezvaluie adevarurile istorice la aceasta întrebare.

Dr. Muhammed Imara

 

 

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: