Umm Salamah bint Abu Umayyah (ra)

Profetul (sas) a spus:
„Allah mi-a poruncit să mă căsătoresc numai cu femei ale Paradisului.”

Umm Salamah (ra) participă la angajamentul Rizwan, motiv pentru care merită Paradisul.
Numele ei real era Hind bint Abu Umayyah, devenind cunoscută cu numele de Umm Salamah. Ea era nobilă din naştere, inteligentă, învăţată, înţeleaptă şi talentată. Ea fa fost căsătorită pentru prima oară cu ’Abdullah bin ’Abdul Makhzumi cunoscut ca Abu Salamah. Era fiul mătuşii din partea tatălui Profetului (sas), mătuşa Barrah bint Abdul Muttalib. Şi el a aparţinut grupului ales de oameni care au fost primii în acceptarea Islamului. Era cunoscut pentru integritatea, valoarea, generozitatea, toleranţa şi răbdarea sa. El era a unsprezecea persoană care îmbrăţişă Islamului. Acesta fu de asemenea frate de lapte al Profetului (sas).
Umm Salamah (ra) era de asemenea una dintre primele persoane convertite la Islam. Mama acesteia era ’Atikah bint ’Amer bin Rabee’ah bin Malik bin Khazzemah. Tatăl ei, Abu Ummayyah bin ’Abdulah bin ’Amr bin Makhzoom, era un om foarte înstărit şi faimos în rândul lumii arabe pentru serviciile  publice oferite de către el. Cei care călătoreau cu el nu aveau nevoie să transporte mâncare ori alte necesităţi pentru călătorie, întrucât erau mereu trataţi ca şi oaspeţii lui şi el suporta toate cheltuielile.
Umm Salamah(ra) părea să fi moştenit acelaşi tratament de la tatăl ei. Ea era întotdeauna prietenoasă şi amabilă cu vecinii. Când se căsători cu atrăgătorul şi curajosul fiu al bogatei familii Makhzoomi, ea aduse în noua ei familie un comportament prietenos şi o plăcută linişte. Era o atmosferă de bună-dispoziţie şi iubire în locuinţa cuplului proaspăt căsătorit. Însă lucrurile se schimbară radical când cuplul îmbrăţişă Islamul. Toată familia le era potrivnică, elemente răuvoitoare şi ciudate ca Walid bin Mughairah Makhzoomi începură a le crea probleme. În cele din urmă, când lucrurile se înrăutăţiră foarte mult, Profetul (sas) îşi sfătui adepţii săi de încredere, să migreze în Abyssiniah unde Regele Creştin era mult mai tolerant faţă de noua religie. Şaisprezece oameni porniră în acea primă migrare istorică a adepţilor Islamului – doisprezece bărbaţi şi patru femei.
Aceştia au fost oamenii care au avut această onoare:
’Uthman bin ’Affan (ra)
Abu Huthaifah bin ’Utbah (ra)
Abu Salamah ’Abdullah bin ’Abdul – Asad Makhzumi (ra)
’Amir bin Rabee’ah (ra)
Zubair bin ’Awam (ra)
Mus’ab bin ’Umair (ra)
’Abdur-Rahman bin ’Auf (ra)
’Uthman bin ’Auf (ra)
Abu Sibrah bin Abi Raham (ra)
Hatib bin ’Amr (ra)
Sohail bin Wahab (ra)
’Abdullah bin Mas’ood (ra)
Următoarele patru nobile doamne au făcut de asemenea parte din acest grup de nomazi.
1. Ruqayyah(ra) bint Muhammad(sas) soţia lui Uthman bin Affan(ra)
2. Sehlah bint Sohail (ra) soţia lui Abu Huzifah bin Utbah
3. Umm Salamah (ra) soţia lui Abu Salamah(ra)
4. Lailah bint Abi Hashmah(ra) soţia lui Amer bin Rabee’ah

Când această caravană ajunse la ţărmurile oceanului, aici îi aşteptau pentru plecare două vase comerciale. Se îmbarcară şi începură să navigheze spre Abyssiniah. Umătorul grup de imigranţi care plecară spre Abyssiniah era format din optzeci şi trei de  bărbaţi şi nouăsprezece doamne. Ja’far bin Abi Talib(ra) era printre ei.
Umm Salamah (ra) povesti că viaţa în Abyssiniah era foarte liniştită, fără niciun fel de persecuţie religioasă. Ea născu mai întâi o fată pe care o numir Zainab, iar apoi născu un fiu pe care-l numi Salamah, după numele ei şi al soţului ei.
Următorul copil era de asemenea băiat, ’Umar. Iar în cele din urmă avură o altă fată pe care o numiră Durrah. În aceste condiţii viaţa era foarte calmă şi timpul trecea fără niciun eveniment, în linişte şi fericire. Conducătorul Abyssiniei, Najashi, se purta foarte frumos cu imigranţii. Când necredincioşii auziră aceste lucruri se înfuriară şi se gândiră că musulmanii deveneau o adevărată sursă de pericol pentru ei. Au decis să ia măsuri puternice pentru stoparea fluxului crescător al Islamului.
După timp îndelungat de gândire, ei puseră la cale un plan de acţiune. I-au trimis pe marii politicieni ai lumii arabe – ’Amr bin ’Aas şi ’Abdullah bin Abi Rabee’ah cu daruri scumpe pentru Najashi, pentru a-l convinge să-i treacă pe imigranţii musulmani în custodia lor.
Înainte de a-l întâlni pe conducător în persoană, ei se întâlniră cu importanţi sfătuitori şi ajutoare, de asemenea încărcaţi cu daruri pentru ei. Aceasta era pentru a pregăti terenul în vederea tratativelor finale cu Najashi în persoană. Ei şi-au prezentat punctul de vedere şi argumentele pentru a cere custodia imigranţilor foarte convingător şi au apelat la ei pentru a-i ajuta să-l convingă pe conducător. Ajutoarele i-au asigurat de o deplină cooperare şi ajutor.
În cele din urmă, s-au prezentat în faţa lui Najashi şi după ce i-au oferit daruri şi respectuoase urări, au început să-şi prezinte situaţia. Refugiaţii musulmani care erau persecutaţi pentru credinţa lor religioasă erau prezentaţi ca fiind nişte rebeli nebuni, care semănau discordia în familii şi triburi datorită concepţiilor lor „eretice”. Taţii erau împotriva fiilor, şi fratele lupta cu fratele. Se îndepărtau de tradiţia şi credinţa strămoşilor lor şi urmau o oarecare nouă credinţă ciudată. Le-a fost permis să trăiască în calm datorită generozităţii şi concepţiilor liberale ale lui Najashi, dar nu erau de încredere. Ar putea crea probleme şi în acest stat, din moment ce nu credeau nici în religia creştină. Cea mai bună soluţie era încrediinţarea lor Quraişilor, care ştiau cel mai bine cum să se descurce cu ei.
Najashi se uită către curtenii săi pentru opinia lor. Ei fură de acord cu punctul de vedere al Quraişilor, că aceasta era o dispută internă şi refugiaţii politici ar trebui încredinţaţi reprezentaţilor Quraişilor. Najashi avea o judecată dreaptă, cu o viziune largă şi era un om cinstit. Astfel îl cheamă pe liderul refugiaţilor pentru a prezenta cazul lor. Delegaţia îl alese pe Ja’far bin Abi Talib (ra) ca lider. Când delegaţia ajunse la curtea lui Najashi, îl salutară şi-şi ocupară locurile. ’Amr bin ’Aas îi găsi vinovaţi imediat, spunând că erau prea aroganţi; ar fi trebuit să urmeze protocolul formal al curţii şi să se aplece în faţa conducătorului. Najashi îi întrebă de ce nu au remarcat conduita curţii regale. Ja’far (ra) replică faptul că ei credeau că trebuie să se prosterneze numai în faţa Creatorului şi nu în faţa oricărei creaţii ale Sale. Aceasta ar însemna adorarea altuia în afară de Allah(swt). Najashi replică la rândul său că a auzit de adoptarea unei noi şi ciudate religii. Ja’far (ra) îi explică în mod elocvent principiile Islamului.
El spuse:
„Înălţimea Voastră, am fost un popor necivilizat care obişnuia să adore idoli, să mănânce stârvuri şi să petreacă în exces de alcool. Vrajba internă şi tribală era ceva obişnuit pentru noi, ceea ce ar mai fi putut continua sute de ani de acum în colo. Nu eram în relaţii bune cu prietenii şi rudele; uitasem că vecinii noştri au drepturi asupra noastră. Legea junglei era predominantă şi puterea era bună. Pe scurt, trăiam ca animalele. Apoi Allah (swt) ne-a trimis un Mesager pentru a ne îndruma pe calea cea dreaptă. Era unul dintre ai noştri, dintr-un trib şi o familie cunoscută nouă. Cu toţii am recunoscut că era un om de o integritate extraordinară, cinstit şi modest. Ne-a invitat să-l adorăm pe Allah(swt), să spunem întotdeauna adevărul şi să fim cinstiţi cu oamenii cu care avem de-a face şi să ne ţinem de promisiune. Ne-a învăţat ce este permis şi să ne abţinem de la nepermis. Ne-a spus că orfanii, săracii, cei nenorociţi şi femeile – toţi au drepturi în societate şi că este greşită nepermiterea acestor drepturi. Ne-a învăţat valorile castităţii şi virtuţiile şi ne-a cerut să ne abţinem de la bârfe şi calomnii. A spus că trebuie să ne amintim de Alla(swt) prin rugăciune şi post; trebuie să ne plătim datoriile faţă de săraci astfel încât să existe o distribuire echitabilă a banilor. Şi în curând totul se transformă ca şi cum devenirăm alţi oameni. Lipsa legilor, crima, depravarea şi constanta vrajbă, toate au fost uitate. Aceiaşi oameni deveniră acum o comunitate căreia îi păsa; fiecare îi dorea fratelui său ceea ce-şi dorea lui însuşi.
Naţiunea s-a întors împotriva noastră datorită comportamentului exemplar şi au început să ne  chinuie. Dar nu eram pregătiţi să ne cufundăm din nou în această mocirlă a răutăţii şi când persecuţia şi-a atins apogeul, am decis să ne luăm zborul şi să venim către voi, întrucât auziserăm că regulile voastre sunt corecte şi că sunteţi toleranţi, îngăduitori şi ospitalieri cu refugiaţii.”
Najashi îi răspunse apoi că auzise de  Profetul lor primind revelaţii de la Allah(swt), şi că ar dori să audă câteva din acestea. Ja’far (ra) profită de ocazie pentru a recita Surah Maryam într-un mod atât de sfâşietor, încât Najashi începu să tremure, iar lacrimile începură să-i curgă pe obraji până spre barbă. Curtenii rămaseră muţi. În cele din urmă, reveninduşi, Najashi spuse că îi părea că aceste Ayat(versete) ca  şi cele din Biblie au aceeaşi origine Divină. Oamenii de la curtea sa erau uimiţi şi credeau că aceeaşi magie pe care Muhammad (sas) o utilizase pentru a-i vrăji şi a-i băga în transă pe oamenii din Mekka, funcţiona acum şi asupra conducătorului lor. Najashi le spuse apoi enoriaşilor Quraiş că aceştia erau oameni cu un bun caracter şi că, îşi pot continua traiul în Abyssiniah cât timp vor dori. În plus, va continua să le acorde orice fel de protecţie necesară, iar delegaţia din Mekka putea pleca, luându-şi înapoi darurile. Dacă cineva i-ar fi dat şi un munte de aur în schimbul acestor oameni corecţi, nu i-ar preda. ’Amr bin ’Aas şi ’Abdullah bin Abi Rabee’ah s-au simţit cu adevărat inferiori după această umilinţă directă şi începură să se privească unul pe altul. Cum ar putea să apară în faţa liderilor lor după eşecul misiunii lor?
Totul fără niciun rezultat. Apoi plecară, însă nu acasă; nu puteau renunţa atât de uşor şi începură să discute strategii alternative pentru a putea ieşi în avantaj.
În cele din urmă, ’Amr veni cu o idee. Zise că-i va spune lui Najashi ceva ce-l va înfuria foarte tare. Avea încredere în această măsură care nu putea da greş. ’Abdullah îl întrebă ce-i va spune regelui. ’Amr spuse că musulmanii îl privesc pe ’Isa (as) ca pe o fiinţă şi slujitor al lui Allah (swt), însă Creştinii îl numesc fiu al lui Dumnezeu. Această nouă descoperire, crezură ei, îi va schimba cu siguranţă atitudinea lui Najashi. A spus că întreaga curte va fi fascinată de noua revelaţie.
A doua dimineaţă, după ce ajunseră la curtea lui Najashi, îl salutară şi îi spuseră imediat informaţia şi că uitaseră să-i atragă atenţia asupra acesteia. Aceşti musulmani sunt atât de insolenţi, încât refuzau să-l recunoască pe ’Isa (as) ca fiu al lui Dumnezeu şi susţin că el este un muritor de rând şi slujitor al lui Allah(swt). I-au cerut regelui să-i cheme pe musulmani şi să-i întrebe ce părere au aceştia despre Isa (as).
Musulmanii fură convocaţi la curte şi întrebaţi despre statutul lui Isa (as). Ja’far (ra) răspunse că Profetul lor (sas) le-a spus că Isa (as) a fost slujitorul şi Trimisul lui Allah(swt); şi a fost de asemenea spiritul şi cuvântul lui Allah(swt). Najashi era atât de fericit să audă acest răspuns complet, încât bătu cu palma de pământ şi exclamă că ceea ce a auzit era complet corect şi că nu era absolut nicio diferenţă între această afirmaţie şi ceea ce Isa (as) a afirmat despre el însuşi. Apoi le spuse musulmanilor imigranţi că puteau locui în linişte şi bunăstare în statul lui, nimeni îndrăznind a le dăuna în nici cea mai mică măsură. Apoi se întoarse către reprezentanţii Quraişilor şi le spuse că se puteau întoarce în ţara lor cu daruri cu tot, pentru că datorită bunecuvântării lui Allah (swt), el şi poporul lui nu duceau lipsă de nimic.
Stânjeniţi, delegaţii se întoarseră cu mâinile goale; misiune eşuată! Umm Salamah (ra) a scris despre această memorabilă primă emigrare a musulmanilor,şi a descris măreţia lui Najashi într-un mod atât de sensibil, încât deveni parte importantă şi integrală a istoriei islamice.
Umm Salamah (ra) narează că viaţa lor în Abyssiniah era foarte liniştită, iar Najashi era foarte binevoitor, însă tuturor le era dor de Mekka. Au continuat să spere la vremurile când pacea va domina în cele din urmă astfel încât să se poată întoarce în dragul lor stat. Într-o zi, sosi vestea că ’Umar bin Khattab (ra) acceptă Islamul şi condiţiile din Mekka se schimbară complet. Se spunea că datorită autorităţii şi influenţei lui ’Umar, persecutarea musulmanilor se sfârşi. Au fost toţi atât de emoţionaţi de această veste bună, scrie Salamah (ra), încât se hotărâră să plece spre casele lor. ’Uthman bin ’Affan (ra) plecă şi el cu familia lui. Ajungând la Mekka, şi-au dat seama că era numai un zvon şi lucrurile erau chiar mult mai rău decât înainte. Musulmanii erau ţinta celor mai groaznice crime şi persecuţii.Însă era prea târziu.
O tradiţie acceptată exprimă clar ceea ce s-a întâmplat de fapt. Necredincioşii l-au auzit pe Profet (sas) recitind Ayat(versete) din Nobilul Qur’an şi se prosternară involuntar la un Ayah(verset) odată cu el. Ca toate zvonurile, şi acesta a fost transformat în vestea că şi Quraişii se convertiră la Islam. În realitate nu era aşa. Sătui de problemele constante cu care se confruntau, se hotărâră să se întoarcă în Abyssiniah. În această perioadă, Profetul (sas) le ordonă musulmanilor credincioşi să emigreze în Al-Madinah. Delegaţia de acolo adusese vestea că cei care jurară supunere faţă de Allah (swt) şi Trimisul Său (sas) la ’Aqabah invitaseră musulmanii să se stabilească acolo, iar el acceptă. Ansarii Al-Madinei,(cum se numeau localnicii oraşului Al-Madinah) spuseră că vor avea grijă de fraţii lor imigranţi.
Abu Salamah (ra) şi familia sa plecă spre Al-Madinah pe cămile. Când membrii familiei ei văzură asta, prinseră hăţurile cămilei şi-i spuseră că el poate să meargă unde doreşte, dar va trebui să o părăsescă pe fiica lor. Spuseră că totul părea o glumă – mereu era într-un loc sau altul- Abyssiniah, apoi Al-Madinah! Părea că nu-i v-a oferi niciodată o viaţă liniştită şi aşezată.
Auzind acestea, familia lui Abu Salamah se înfurie foarte tare. Ei sosiră şi îi luară copiii, spunând că nu îi putea lua cu ea; erau sânge din sângele lor şi-i vor creşte ei. Astfel, într-un moment, întreaga familie se împărţi în trei locuri diferite. Abu Salamah (ra) plecă spre Al-Madinah, soţia lui rămase cu părinţii ei, iar copiii cu bunicii. Era aşa un şoc – să fii rupt de soţ şi de copii – încât pur şi simplu nu-şi putea opri lacrimile. Zilnic ,obişnuia să viziteze locul de unde îi fură luaţi de lângă ea, soţul si copiii. Într-o zi, unul dintre membrii tribului trecând pe acolo şi văzând-o îndurerată, o întrebă ce s-a întâmplat. Îi  povesti cele întâmplate, după care el merse la bătrânii ambelor familii să le dea puţin din înţelepciunea lui, certându-i pentru comportamentul aspru faţă de o nobilă şi neajutorată doamnă. Izbucnirea lui emoţională şi directă îi făcu să realizeze cât de nedrepţi au fost. Aceştia i-au înapoiat copiii, iar familia ei i-a dat permisiunea de a pleca la Al-Madinah.
Dar cum putea ea călători singură? Nimeni nu dorea să o însoţească. În cele din urmă, prinzând curaj şi consolarea că acum avea copiii cu ea, plecă spre Al-Madinah. Când ajunse la Tan’eem îl întâlni pe ’Uthman bin Talhah Abdari, care până în acel moment nu se convertise încă la Islam. El o întrebă unde călătorea de una singură. Îi răspunse că mergea să i se alăture soţului ei, iar el fu surprins de faptul că nici un membru al familiei nu o însoţea. Ea spuse că nimeni nu a fost de acord să vină cu ea şi depindea în totalitate de Allah Atotputernicul care era Apărătorul şi Protectorul ei; numai El o putea proteja. ’Uthman bin Talhah ’Abdari apucă hăţurile cămilei şi-i spuse că o va ajuta să ajungă la destinaţie.
Umm Salamah (ra) spuse că un om aşa decent şi cu inima curată, cu nicio urmă de răutate în el va fi greu de găsit. De câte ori ajungeau înt-un loc de înnoptat, lega cămila de un copac, apoi se îndepărta undeva să se întindă şi să se odihnească. Astfel, ea avea de asemenea intimitate şi putea să se odihnească, relaxându-se împreună cu copiii ei. Când era timpul să reînceapă călătoria, aducea cămila şi o făcea să se aşeze. De îndată ce se urca pe spatele cămilei împreună cu copiii, el lua  hăţurile în mâini şi pornea la drum pe jos. După câteva zile, ajunseră în Quba, care se afla în împrejurimile Al-Madinah. Banu ’Amr bin ’Auf se afla aici; ’Uthman spuse că de vreme ce Abu Salamah (ra) se afla şi el aici, putea să o lase acum şi să se întoarcă. Umm Salamah (ra) spune în cartea ei că acest comportament de domn precum  şi bunătatea lui au impresionat-o profund. Când în sfârşit îşi văzu familia după atâta timp, bucuria ei nu avu limite. Astfel, această familie dezbinată era din nou într-un loc liniştit, iar copiii aveau avantajul unei bune creşteri, ceea ce numai părinţii uniţi şi fericiţi pot realiza.
Abu Salamah (ra) participă la Bătălia de la Badr, şi acum ,avea din nou onoarea de a lupta pentru cauza Islamului, în Bătălia de la Uhud. Dar, în această din urmă bătălie, Abu Osamah Jashmi îl răni destul de grav cu suliţa.Abu Salamah, suportă tratamentul timp de o lună, însă în zadar. Rana, aparent se vindecă doar la suprafaţă şi continua să se infecteze în interior.După aproape două luni de la  Bătălia de la Uhud, Profetul (sas) primi vestea că Banu Asad plănuia să atace musulmanii. Le-a ordonat oamenilor săi să se pregătească de luptă şi-l declară pe Abu Salamah (ra) comandantul forţelor Islamice. Aceasta, în ciuda faptului că eroii valoroşi şi cu experienţă ca Abu ’Ubaidah bin Al Jarrah şi Sa’d bin Abi Waqas(ra) participau şi ei. Când Profetul (sas) oferi steagul armatei lui Abu Salamah (ra) contură stategia ce urma a fi adoptată. Îi spuse, că odată ajuns  pe teritoriul lui Banu Asad să instaleze tabăra, apoi să-i atace pe duşmani înainte ca aceştia să o facă. Abu Salamah (ra) ascultă ordinele Profetului (sas) şi împreună cu grupul lui de o sută cincizeci de oameni îl atacă pe Banu Asad imediat ce trecu graniţa.
Zăngănitul armelor şi strigătele de bătălie ale mujahidinilor care luptau şi care juraseră să câştige ori să moară, îl provocă pe Banu Asad care fusese luat prin surprindere. Aceasta era o bătălie decisivă pentru Islam, întrucât, ar fi fost o compensare pentru înfrângerea  de la Uhud. O victorie decisivă era esenţială pentru a impresiona triburile din teritoriile înconjurătoare. Astfel, fiecare mujahidin îşi risca viaţa pentru a lupta şi câştiga. Abu Salamah (ra) uită de partea rănită şi suferindă şi luptă cu toată priceperea; se mişca precum fulgerul, iar inamicii cădeau sub sabia sa. Rana care o avea, vindecată numai la suprafaţă, începu să sângereze. Bătălia a fost câştigată, iar Banu Asad învins. Musulmanii luară o pradă bogată în urma acestei bătălii. După douăzeci şi nouă  de zile, pe data de 8 Safar în anul 4 după Hijrah, armata reveni în Al-Madinah. Abu Salamah (ra) era total epuizat. Când Umm Salamah (ra) văzu rănile în stare atât de gravă, deveni extrem de îngrijorată.
Abu Salamah (ra) se găsea doborât într-o stare foarte gravă când, Profetul (sas) veni să-l viziteze. El realiză că era foarte aproape de moarte şi bătându-l uşor pe mână, îl consolă. Profetul (sas) se rugă pentru el, iar Abu Salamah (ra) se rugă şi el, cerându-i lui Allah(swt) să-i dea familiei sale pe cineva ca el pentru a-i întreţine şi proteja. Deasemenea, s-a rugat lui Allah(swt) pentru ai da soţiei sale un soţ care să nu-i îngreuneze situaţia sau să-i provoace suferinţă. După această rugăciune, el muri. Profetul (sas) îi închise ochii chiar cu mâinile lui. Umm Salamah (ra) se gândea deseori la ultima dorinţă a soţului ei şi se întreba cine ar putea fi mai bun decât el. Ea-l întrebă pe Profet (sas) ce ar trebui să-i ceară lui Allah (swt) pentru ea. El a învăţat-o să se roage pentru iertarea ei şi a lui Abu Salamah(ra) şi să-i ceară lui Allah(swt) un viitor mai bun.
Umm Salamah (ra) spune că s-a rugat astfel şi Allah (swt) i-a ascultat ruga. După ce-şi încheiă perioada prescrisă de aşteptare, Abu Bakr Sidiqque (ra) îi făcu o cerere în căsătorie, însă ea refuză. Apoi o ceru ’Umar bin Khattab (ra) şi ea refuză din nou. Apoi o ceru Profetul (sas) şi-i spuse că are trei rezerve pentru propunerea lui. Fiind mai temperamentală simţea că putea fi aspră cu Profetul (sas) şi astfel să piardă recompensa tuturor faptelor ei bune. În al doilea rând, era o doamnă în vârstă, iar în al treilea rând avea mulţi copii. Profetul (sas) îi răspunse că se va ruga lui Allah (swt), iar dacă El va voi, temperamentul ei se va schimba. În ceea ce priveşte vârsta şi el, deasemenea era în vârstă.Cât despre neliniştea copiilor – acesta era motivul pentru care el îi făcu cererea în căsătorie. Dorea să fie păzitorul lor şi să împartă împreună responsabilităţile. Scrie ea, că răspunsul său  îi aduse o mare bucurie şi astfel avea onoarea de a face parte din familia Profetului (sas). Astfel, Allah(swt) le îndeplini ruga amândurora, atât a ei, cât şi a lui Abu Salamah (ra) şi se căsători cu Profetul (sas) în luna Shawal, în anul 4 după Hijrah.
’Aisha, (ra) povestea că Profetul (sas) avea obiceiul să-şi viziteze soţiile pe rând, după rugăciunea de ’Asr. Obişnuia să le întrebe despre sănătate şi dacă aveau trebuinţă de ceva. Începea cu locuinţa Umm Salamei (ra) pentru că era cea mai în vârstă dintre ele şi îşi încheia vizita la locuinţa ’Aishei (ra).
Umm Salamah (ra), datorită frumuseţii, cunoştinţelor şi înţelepciunii ei, ocupă o poziţie înaltă. După armistiţiul de la Hudaibiah, Profetul (sas) le ordonă Companionilor săi sacrificarea animalelor pe care la adunaseră în acest scop şi să-şi radă capetele. Însă toţi ezitau şi nu-i ascultară ordinul. Când Umm Salamah (ra) văzu situaţia i-a sugerat să nu vorbească despre asta nimănui, doar să iasă afară din cort să sacrifice şi să-şi radă capul. Atunci va putea vedea efectul acţiunii sale. Şi ceea ce aştepta ea se şi întâmplă – toţi Companionii îl urmară întocmai. Umm Salamah (ra) era o doamnă foarte isteaţă şi înţeleaptă. Era educată şi foarte devotată bunăstării săracilor şi nevoiaşilor.
Câteva Ayat( versete) ale Nobilului Qur’an fură revelate Profetului (sas) când el se afla în locuinţa ei. De exemplu,aceste  Ayat(versete) din Surat al Ahzab:
„Iar Allah nu doreşte decât îndepărtarea faptelor rele de voi, o membri ai familiei  (Profetului) şi să vă cureţe cu o totală purificare.”  (33:33)

De asemenea câteva Ayat (versete) ale Surat Al-Taubah i-au fost revelate când se afla la ea.
„Şi sunt alţii care şi-au recunoscut păcatele şi-au adus la un loc o faptă bună cu alta rea. Poate Allah se va întoarce către ei cu iertarea, cu siguranţă, Allah este Iertător, Cel mai Milostiv.”  (9:102)

El de asemenea a spus:
“Şi (a primit El căinţa) de la cei trei care au fost lăsaţi în urmă, până ce pământul le-a fost lor prea strâmt, cu toate că el era întins, iar sufletele lor au devenit şi ele prea strâmte şi atunci au ştiut ei că nu este adăpost de la Allah decât numai la El. Apoi a primit căinţa lor, pentru ca ei să se poată întoarce (la El), căci Allah este Primitor al căinţei (şi) Îndurător.”  (9:118)

Acest Ayah (verset) se referă la întoarcerea cu sinceritate către Allah (swt) a lui Ka’b bin Malik, Hilal bin Umayyah şi a lui Mararah bin Ar-Rabi în sinceră căinţă.
Aceşti trei Companioni, fără un motiv anume, au evitat să participe alături de armata musulmană la Bătălia de la Tabuk. Din acest motiv, ei şi ceilalţi Companioni au fost mustraţi  de către Profet (sas). Se simţeau atât de vinovaţi încât, tot rugându-se pentru Iertarea Divină, în cele din urmă, Allah (swt) le-o acordă. Profetul (sas) dormea în locuinţa lui Umm Salamah (ra) când i-a fost revelat acest din urmă Ayah(verset).Se trezi noaptea târziu şi-i spuse acesteia că rugăminţile pentru iertare a celor trei Companioni fură acceptate. Ea-l întrebă dacă aceste veşti bune ar trebui să le afle şi ei imediat.Îi spuse acesteia că n-ar  trebui deranjaţi noaptea târziu.După rugăciunea de dimineaţă, Al-Fajr, trimise pe cineva  pentru ai felicita. Aceştia erau peste măsură de fericiţi şi de asemenea toţi ceilalţi Companioni.
Umm Salamah (ra)a avut de asemenea onoarea de a participa la multe bătălii importante din istoria Islamului. Ea a fost alături de Profet (sas) în Bătăliile Bani Mustalaq, Ta’if, Khaibar, Hunain şi la cucerirea Mekkăi. De asemenea a luat parte la semnarea tratatelor de la Hudaibiah şi Ridhwan-jurămintele de supunere.
Salman Farsi (ra) povestea că cineva îl anunţase că Îngerul Jibril (as) coborî din Ceruri şi se afla în discuţii cu Profetul (sas). Când ajunse acolo, văzu că persoana care se afla cu Profetul (sas) era Dahiyyah Kalbi şi că Umm Salamah (ra) se afla şi ea acolo. Când conversaţia se încheiă, Profetul (sas)  îi întrebă dacă cunosc acea persoană. Ea îi spuse că era unul dintre cei mai credincioşi adepţi, Dahiyyah Kalbi. Apoi, Profetul (sas) îi spuse zâmbind, că era de fapt Îngerul Jibril (as) cu înfăţişare umană.
Umm Salamah (ra) era o persoană învăţată în chestiuni religioase.Cunoştea trei sute optzeci şi şapte  de Ahadithuri (hadisuri) ale Profetului (sas) pe de rost. Ştia foarte bine cele mai subtile puncte ale legii Islamice despre legăturile adoptive prin alăptare şi divorţ. ’Abdullah bin ’Abbas obişnuia să se consulte cu ea în multe aspecte ale Shari’ah (legea islamică). În fruntea listei numelor Companionilor a căror judecată, în ceea ce priveşte punctele din lege– era validă, se afla şi numele Umm Salamei(ra).
Aceasta este lista Companionilor care erau cunoscuţi pentru abilităţile de a da verdicte legale:
Umm Salamah (ra)
Anas bin Malik (ra)
Abu Sa’eed Khudri (ra)
Abu Hurairah (ra)
’Utman bin Affan (ra)
’Abdullah bin ’Amr bin ’Aas (ra)
’Abdullah bin Zubair (ra)
Abu Musa Ash’ari (ra)
Sa’d bin Abi Waqas (ra)
Salman Farsi (ra)
Jabir bin ’Abdullah (ra)
Mu’ath bin Jabal (ra)
Abu Bakr Siddique (ra)
Talhah bin ’Obaidullah (ra)
Zubair bin ’Awam (ra)
’Abdur-Rahman bin ’Auf (ra)
’Imran bin Husain (ra)
’Obadah bin Samit (ra)
Mu’awiyah bin Abi Sufyan (ra)

Umm Salamei, (ra) cu greu îi puteai găsi un egal în ceea ce priveşte  măiestria limbajului. Când se exprima, cuvintele şi frazele ei erau bine alese şi potrivite corespunzător pentru exprimarea ideilor. Limbajul scris era potrivit pentru exprimarea literară. Mulţi Companioni şi adepţi au scris despre tradiţiile datorate ei.
Ea trăi până la vârsta de optzeci şi patru de ani şi muri în anul 62 după Hijrah. A trăit să vadă conducerea Khulafa’ Ar-Rashideen (cei patru califi). Zainab bint Jahash (ra) a fost prima dintre Mamele Credincioşilor care muri iar Umm Salamah (ra), ultima. Aceasta se întâmpla în timpul conducerii lui Yazid bin Mu’awiyah şi fu înmormântată alături de celelalate soţii ale Profetului (sas) în Jannatul Baqi’.
„ O cea în totală odihnă şi mulţumire! Întoarce-te la Domnul tău – mulţumit şi mulţumitor. Intră apoi printre slujitorii Mei şi intră în Raiul Meu! ”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: