Safiyyah bint Huyayee(ra)

Profetul (sas) a spus:
„Fără îndoială tu eşti fiica unui Profet, unchiul tău este Profet şi tu eşti soţia unui Profet.”

Safiyyah bint Huyayee era fiica preferată a lui Huyayee bin Akhtab, căpetenia tribului Banu Nadheer. Mama ei era Barah bint Shamwal, sora lui Rafa’ah bin Shamwal. Ea a fost măritată prima oară cu Salam bin Mashkam, dar se despărţiră curând pe motivul incompatibilităţii. Al doilea ei soţ Kananah bin Rabi’ bin Haqeeq a fost ucis în Bătălia din Khaibar, iar ea luată ca prizonier de război. Unul dintre Companioni, Dahyah Kalbi (ra) îl întrebă pe Profet (sas) dacă avea o fată sclavă, iar el îi dădu libertatea de a-şi alege singur. El o alese pe Safiyyah (ra). Ceilalţi îi sugerară că din moment ce era fiica căpeteniei ar trebui s-o păstreze pentru el şi să-i dea lui Dahyah Kalbi (ra) o altă sclavă. Profetul (sas) făcu întocmai cum i-au sugerat; apoi decise s-o elibereze şi se căsători cu ea.
De asemenea există şi o altă tradiţie. Wahshi bin Harb (ra) povesti cum Profetul (sas) îi întrebă care este părerea lor despre Safiyyah (ra). El îi spuse că este mai potrivită lui şi mai bună decât celelalte. Astfel că el o eliberă şi-o luă în căsătorie. Seerat Ibn Hisham, Dalail An-Nabuwwah de  Baihaqi şi Dalail An-Nabuwwah de Asbahani – au reţinut ceea ce Safiyyah (ra) avu de spus despre viaţa ei dinainte de căsătoria cu Profetul (sas).
Tatăl ei şi unchiul din partea tatălui – Abu Yasir, o iubeau foarte mult şi obişnuiau să  locuiască în Al-Madinah. Când Profetul (sas) emigră şi sosi acolo, prima oară locuia în valea Banu ’Amr bin ’Auf şi atât tatăl ei cât şi unchiul s-au dus să-l vadă. La întoarcere, amândoi păreau abosiţi, sătui şi dezamăgiţi. Nu au luat-o în seamă deloc, ceea ce era foarte neobişnuit pentru ea. Safiyyah (ra) deveni neliniştită în legătură cu ceea ce s-ar fi putut întâmpla de fapt. Unchiul ei îl întrebă pe tatăl ei dacă acesta era acelaşi om. Unchiul ei dorea să-şi confirme încă o dată dacă într-adevăr era acelaşi om şi dacă el l-a recunoscut. Din nou tatăl ei confirmă, apoi unchiul ei îl întrebă care este părerea lui sinceră despre străin. Tatăl ei îi răspunse că l-ar fi tratat întotdeauna pe acest om ca pe un duşman. Safiyyah(ra) auzi acea conversaţie codificată plină de invidie şi răzbunare şi fu şocată.
Timpul trecut şi se semnă Tratatul de la Hudaibiah. Când Profetul (sas) se întoarse după aceea, Quraişii i-au interzis să intre în Mekka. Vestea că musulmanii se predară şi acceptară un tratat nedrept se răspândi ca focul în întreaga Peninsulă Arabă. Oamenii credeau că acestora le slăbiseră puterile, erau disperaţi şi-şi pierdeau repede speranţa. Când evreii din Khaibar auziră acestea, au crezut că acesta este momentul potrivit de luptă şi începură să se pregătească să atace Al-Madinah. Aceştia i-au invitat pe toţi evreii din împrejurimi să-şi unească forţele cu ei. Când Profetul (sas) auzi de pregătirile de război ale evreilor din Khaibar, i-a luat cu el pe aproape aceiaşi patru sute de oameni care se pregătiseră cu el să îndeplinească ’Umrah, dar nu aveau voie în interiorul Mekkăi după tratatul de la Hudaibiah. Femeile erau şi ele parte din acest grup de pelerini. El se întoarse de la  Hudaibiah în luna Dhul-Hajj şi  ordonă armatei sale să se oprească chiar acolo şi-şi ridică braţele, căutând ajutorul lui Allah (swt). Ori de câte ori călătorea, era în obiceiul lui să recite această rugăciune ori de câte ori privirea lui zărea pentru prima oară un oraş.
„ O Allah, Domnul celor şapte ceruri şi tot ceea ce adăpostesc acestea, Domnul celor şapte pământuri şi tot ceea ce acestea poartă, Domnul diavolilor şi al celor pe care ei îi rătăcesc, Domnul vânturilor şi a tot ceea ce acestea iau într-o clipă. Îţi cer bunătatea acestui loc, bunătatea locuitorilor lui şi toată bunătatea ce se găseşte în el şi apără-mă Tu de răul din acest loc, de răul locuitorilor săi şi de tot răul ce se găseşte în el. ”
Era la lăsarea serii când au ajuns la Khaibar. El se opri cu forţele sale pe câmpiile aflate chiar la periferia oraşului. Aceasta era din nou o strategie specifică lui; ori de câte ori îşi conducea oamenii într-o bătălie, plănuia să ajungă acolo până la lăsarea serii. Însă era atât de principial, încât nu ar fi atacat niciodată inamicul în timpul nopţii cu scopul de a-l lua pe nepregătite.
Armata musulmană îşi ridicase tabăra chiar în afara Khaibarului, însă oamenii oraşului nu prea aveau cunoştinţă despre acest fapt. Când se treziră dimineaţa şi începură să meargă fiecare la treburile lor, fură şocaţi să vadă o întreagă armată campată chiar în pragul uşii lor!
Curând după rugăciunea Fajr (răsăritul timpuriu), Profetul (sas) ordonă Mujahideenilor să avanseze şi să atace. Evreii din Khaibar începură să se împrăştie spre casele lor. Când Profetul (sas) îi văzu fugind, el strigă:
„Allah este Mare, Khaibar este pustiit, Khaibar este destrămat, Khaibar este distrus şi ruinat!”
Din mila lui Allah Atotputernic musulmanii triumfară şi toate fortăreţele Khaibarului fuseseră luate. Tatăl Safiyyei (ra), Huyayee bin Akhtab,a fost ucis în bătălia de la Bani Quraidhah. Soţul ei, Kananah bin Rabi’ah bin Haqeeq, fu prins şi omorât pentru vina unei proaste guvernări,iar Safiyyah (ra) luată prizonier de război.
Lui Dahyah Kalbi (ra) îi fu dată opţiunea de a-şi alege o sclavă pentru el şi el o alese pe Safiyyah (ra). Unul dintre Companioni sugeră că ar fi mai bine dacă Profetul (sas) ar păstra-o pe Safiyyah (ra), fiica unui lider şi căpetenie, pentru el însuşi şi i-ar da o altă sclavă lui Dahyah Kalbi (ra). Astfel, el o alese pe sora soţului Safiyyei, Kanana bin Rabi’ah. Profetul o eliberă apoi pe Safiyyah(ra) şi se căsători cu ea. Zestrea pe care soţul i-a dat-o era libertatea ei, scrie Hafiz Ibn Qayyam.
Pe drumul de întoarcere la Al-Madinah, Profetul (sas) îşi aşeză tabăra împreună cu armata sa, douăsprezece mile mai departe de oraş. Una dintre Sahabiyat (camarade), Umm Salim Ansariah, o îmbrăcă pe Safiyyah (ra) în podoabele unei mirese.
În cartea sa ,,Seerah A’lam Nubala’’ Imam Thahabi descrie calităţile şi caracterul lui Safiyyah (ra). El spune că aceasta era nobilă, atât prin naştere, cât şi natura sa; era cu teamă de Dumnezeu, inteligentă, frumoasă, răbdătoare, tolerantă şi demnă. Când Profetul (sas) văzu semnul unei răni chiar deasupra ochiului ei, o întrebă cum se rănise. Ea-i spuse că visase cum luna coborâse chiar la poalele ei şi când îi spuse soţului despre vis, acesta o pălmui puternic şi-i spuse că era îndrăgostită de regele Yathribului. Când se căsători cu Profetul (sas), Safiyyah (ra) avea şaptesprezece ani.
Safiyyah (ra) călători în compania Profetului (sas) de la Khaibar la Al-Madinah. Ea spune că nu întâlni pe nimeni până acum care să fie mai rafinat şi manierat decât el. Era întotdeauna agreabil şi se purta ca un gentelman perfect. Când oamenii din Al-Madinah auziră de apropierea sa, ieşiră să-l felicite pe el şi armata lui victorioasă. Chipurile musulmanilor străluceau de fericire, iar cei ipocriţi erau deprimaţi şi mohorâţi. Toate Mamele Credincioşilor aşteptau nerăbdătoare în locuinţele lor să-l întâlnească pe Profet (sas) şi să-l felicite pentru această mare victorie. Când veni vestea că acesta se căsători cu tânăra şi frumoasa fiică a căpeteniei evreeşti, ’Aisha (ra) fu tulburată de o durere datorată geloziei feminine, ceea ce era şi normal. Profetul (sas) de asemenea, nu consideră potrivit să-şi ea noua mireasă cu el la niciuna din casele soţiilor lui. Merse direct la casa lui Harithah bin Nu’man Ansari şi rămase acolo. Doamnele Al-Madinei veniră acolo pentru a o întâlni pe Safiyyah (ra) şi toate erau pline cu daruri pentru ea.
După ce se odihni ceva timp, Profetul (sas) merse la fiica sa Fatimah (ra) şi-şi întâlni drăgălaşii nepoţi, Hasan şi Husain. După aceea, vizită fiecare soţie în parte şi le întrebă cum o mai duc. El găsi o anumită înstrăinare şi distanţă în comportamentul ’Aishei (ra), dar se gândi mai bine să ignore acest lucru momentan. ’Aisha (ra) după ceva timp se hotărî s-o viziteze pe noua mireasă în locuinţa lui Harithah bin Nu’man Ansari. Profetul (sas) o întrebă apoi care este părerea ei despre Safiyyah (ra). ’Aisha (ra), încă ofensată de gelozia ei feminină, îi replică sec că o văzuse pe evreică. Profetul (sas) o mustră uşor, spunând că Safiyyei (ra) nu ar trebui să i se mai spună evreică întrucât acceptase Islamul.
’Aisha (ra) şi Hafsah (ra) erau prietene foarte apropiate, iar cea din urmă era singura persoană în care prima putea să aibă deplină încredere. De fapt, dragostea intensă pe care ’Aisha (ra) o avea pentru Profet (sas) o făcu să-şi exprime sentimentele într-o aşa manieră.
Odată ce Safiyyah (ra) se mută în locuinţa ei a dat dovadă de nobila ei bunăcreştere, adoptând o atitudine plăcută şi prietenoasă celorlalte Mame ale Credincioşilor. Ea aduse cu ea din Khaibar bijuterii scumpe de aur şi le prezentă celorlalte soţii. Ea o iubea pe fiica preferată a Profetului (sas) – Fatimah (ra) şi îi dărui acesteia cercei de aur. Făcu tot posibilul să câştige un loc în sufletele ’Aishei şi Hafsei, deoarece îşi dădea seama că Profetul (sas) le preţuia şi le iubea foarte mult. Ea povesti că odată îi spuse acestuia că Hafsah (ra) o tachină numind-o fiica unui evreu.
Profetul (sas) i-a spus că ar fi trebuit să-i zică Hafsei (ra) că nu putea fi mai bună decât ea; soţul ei era Muhammad (sas), tatăl ei era Haroon (as) şi unchiul ei era Musa (as).
Altădată ’Aisha (ra) vorbi despre Safiyyah (ra) în termeni foarte compromiţători. Profetul (sas) îi spuse că, dacă expresiile pe care le folosise ar fi fost aruncate într-un acean, ar fi putut să-l amărască în întregime.
O întâmplare despre Safiyyah (ra) este menţionată în Sahih Al-Bukhari. În timpul ultimelor 10 zile din Ramadhan, când Profetul (sas) se afla în Ah’takaf (izolarea în moschee), ea merse să-l viziteze. După aceea, când ea se ridică să plece, se ridică şi el şi o însoţi până afară. Doi dintre Ansari îl văzură vorbind cu ea şi-l salutară.
El le ceru să se oprească şi le explică acestora că doamna era soţia lui şi venise să-l viziteze.
Ei au spus: „Subhanallah, O Profet al lui Allah!” Şi se supărară că acesta simţi nevoia să-şi explice acţiunile.
El răspunse că Satan poate deveni parte a oamenilor în aşa măsură încât acesta poate curge prin corp o dată cu sângele lor. Adăugă faptul că nu dorea ca Satan să însămânţeze suspiciuni necurate în inimile lor.
Safiyyah (ra) dedică foarte mult timp citirii Qur’anului şi efectul acestuia asupra sufletului ei fu atât de intens, încât datorită temerii de Allah (swt), lacrimile îi curgeau pe obraji şi plângea în hohote.
În Qur’an, Allah(swt) spune că adevăratul credincios este acela a cărui inimă începe să tremure când numele lui Allah(swt) este menţionat înaintea lui. Şi când ascultă citirea versetelor Nobilului Qur’an, credinţa lui creşte. Dacă numele lui Allah Atotputernicul este pronunţat, iar inima lui nu tresare cu teamă, dacă versetele Nobilului Qur’an sunt recitite şi acesta nu găseşte plăcere în a le asculta, atunci este mai mult decât urgent să înceapă să se îngrijoreze de starea credinţei sale şi a încrederii în Allah(swt).
Abu Nu’aym Asbahani a scris în cartea sa ,,Hiliyyahul-Awlia” că odată câţiva Companioni se adunaseră în locuinţa Mamei Credincioşilor Safiyyah (ra), îl pomeniră pe Allah(swt), recitară Nobilul Qur’an şi făcură rugăciunie voluntare. Safiyyah (ra) le-a spus acestora că rugăciunea lor opţională, recitarea şi amintirea lui Allah(swt) erau toate bune, dar ar trebui să şi lăcrimeze cu teama de Allah(swt).
De fapt, dacă teama de Allah(swt) este adânc înrădăcinată în inima cuiva, atunci involuntar lacrimile vor începe să curgă şi adevărul este că într-adevăr aceste lacrimi ale căinţei sunt cele care curăţă şi purifică inima; şi sunt preţuite în ochii lui Allah Atotputernicul. Ochii care au plâns aceste lacrimi vor merge în Paradis întrucât sunt dovada intensităţii şi pasiunii iubirii pentru Allah(swt).
Safiyyah (ra) era o femeie extrem de tolerantă, răbdătoare, drăgăstoasă şi îndurătoare. Imam Thahabi a povestit un incident din viaţa ei în cartea sa,,Siyar A’lam Nubala”. A spus că Safiyyah (ra) avea o sclavă care a mers la califul ’Umar Farooq (ra) şi i-a spus că în ciuda faptului că stăpâna ei se convertise la Islam, ea încă mai respecta Sabbathul de sâmbătă al evreilor; şi de asemenea se împăca foarte bine cu evreii. Califul se întâlni cu Safiyyah (ra) şi o întrebă în legătură cu aceste două acuzaţii. Ea răspunse că după ce Allah(swt) le spuse musulmanilor despre sfinţenia şi binecuvântările zilei de Vineri, încetă să mai acorde importanţă Sâmbetei. Cât despre relaţiile ei cu evreii, aceştia erau rudele ei şi urma legile lui Allah (swt) şi ale Trimisului Său de a menţine bune relaţii cu rudele. Întrucât erau şi ei oameni, meritau un tratament îngăduitor şi bun din partea ei.
Ea descoperi apoi mai târziu că sclava ei era cea care dusese aceste poveşti califului ’Umar Farooq (ra). O întrebă de ce făcuse acest lucru. Fata răspunse foarte inocent şi emoţionată că Satan a fost cel care o incită.
Aceasta eliberă imediat fata, aşa cum Allah(swt) spune:
„Cel ce îşi reprimă mânia şi cine iartă oamenii, cu adevărat, Allah îi iubeşte pe cei ce fac bine.”  (3:134)

Ea era extrem de informată şi petrecea marea majoritate a timpului citind Nobilul Qur’an, din care ştia pe de rost mai multe Surahs(capitole). După ce trăi o viaţă foarte plină, muri în anul 50 după Hijrah, în timpul califatului lui Mu’awiyah (ra) şi înmormântată în Jannatul Baqi’. Ea lăsă o sută de mii de dinari care fură distribuiţi după dorinţa ei.
„O tu cea în (totală) odihnă şi mulţumire! Întoarcete la Stăpânul tău –mulşumit şi mulţumitor.Intră apoi printre slujitorii Mei şi întră în Raiul Meu”(89:27-30)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: