Fatimah bint Profet Muhammad (sas)

Profetul (sas) îi spuse fiicei lui, Fatimah (ra):
„Ti-ar plăcea să fii lider al femeilor în Paradis?”
Trimisul lui Allah (sas) a spus:
„Într-o zi Îngerul veni la mine şi-mi spuse vestea bună că Fatimah (ra) va fi lider al femeilor în Paradis.”

’Aisha (ra) relată:
„Ea avu o asemănare remarcabilă cu Trimisul lui Allah (sas). Modul în care vorbea, stătea, se ridica şi mergea – cu alte cuvinte toate gesturile şi manierele ei erau exact ca ale lui.”

Era cea mai tânără fiica a Profetului (sas) şi preferata lui. Ea se căsători cu vărul lui – ’Ali bin Abi Talib (ra) şi fu mamă a marilor martiri ai Islamului, Hasan şi Husain (ra). Ea se născu în Mekka câţiva ani înainte ca tatăl ei să fie binecuvântat cu Profeţia. Deşi atât Muhammad (sas), cât şi Khadijah (ra) aveau deja trei fiice înaintea ei, fură foarte fericiţi la naşterea ei. Mergând împotriva obiceiului acceptat, mama ei nu-şi trimise draga şi cea mai tânără fiică să fie alăptată în vreuna din localităţile vecine, ci o ţinu cu ea şi o alăptă ea însăşi. O iubea prea mult pentru a o încredinţa în grija altcuiva. Câţiva ani mai târziu, tatăl ei era declarat de către Allah (swt) să fie Profetul Său (sas) şi ultimul Trimis. Ea şi mama ei şi cele trei surori mai mari ale ei – Zainab, Ruqayyah şi Umm Kulthoom (ra) – au acceptat Islamul şi credeau în tatăl lor ca Trimis al lui Allah (swt) de la bun început. Ea-şi petrecu anii copilăriei în grija caldă şi iubitoare a părinţilor ei, astfel încât i-au fost întipărite stăruinţa pentru apărarea a ceea ce este sacru şi iubirea dreptăţii. Ea şi-ar fi protejat tatăl şi cauza lui Allah (swt) împotriva tuturor obstacolelor şi a tuturor timpurilor, cu curaj şi convingere. La frageda vârstă de zece ani a trebuit să trăiască asediul lui Shi’b Abi Talib. Şi sub nicio formă nu era un asediu de scurtă durată; acesta dură timp de trei ani îndelungaţi. Era un boicot social şi economic total, când copiii plângeau în hohote datorită chinurilor foamei, iar mamele şi surorile erau chinuite la vederea suferinţelor celor dragi. În acea perioadă ea a dat dovadă de un curaj exemplar, însă acele vremuri lăsară urme asupra sănătăţii ei până la sfârşitul vieţii. Doar treburile gospodăreşti zilnice ca măcinatul grâului pentru pâine, mersul după aprovizionarea cu apă şi gătitul o terminară fizic. Când ea-şi întrebă tatăl de o sclavă, dintre prizonierii de război, care s-o ajute, el i-a spus că-i va da ceva mai bun. Şi apoi a învăţat-o câteva rugăciuni specifice care-l laudă şi-l preamăresc pe Allah (swt) care o vor ajuta să-şi înlăture oboseala.
’Aisha (ra) a spus că nu a văzut vreodată pe cineva mai devotat adevărului decât Fatimah (ra). Ea stătea umăr la umăr cu celelalte femei Muhajir(emigrante) şi Ansare(localnice) din Mekka şi Madinah, având grijă de cei răniţi şi aflaţi pe moarte în timpul bătăliei de la Uhud. Când îşi văzu tatăl rănit şi sângerând – Profetul (sas) – pe câmpul de luptă de la Uhud, pur şi simplu nu putu suporta. Ea ajută la oprirea sângerării şi-i bandajă rănile.
Înainte ca Muhammad (sas) să se declare Ultimul Profet al lui Allah Atotputernicul, el era cel mai popular, iubit şi respectat om al tribului Quraiş. Luarea celor mai importante decizii se făcea pe baza judecăţii sale înţelepte. Dacă oamenii aveau nevoie ca bunurile lor de valoare să fie lăsate în grija unei persoane de încredere, el era omul la care făceau apel. Era un comerciant atât de priceput şi de succes încât şi în tinereţea lui, oamenii de afaceri cu experienţă erau uimiţi de intuiţia sa. Şi când se căsători cu Khadija (ra) cea mai înstărită femeie de afaceri, exportator şi importator al vremurilor ei, oamenii fură uimiţi. Şi el deveni chiar mult mai căutat şi mai popular după aceea. Însă odată ce se declară a fi Profetul lui Allah şi Trimis, toată viaţa lui părea că se întorsese pe dos. Întregul oraş părea a fi fost zguduit de de un cutremur. El deveni cel mai nepopular şi ponegrit om în Mekka şi era centrul unei furtuni de obiecţii şi acuzaţii. Cei care doreau ca el să se îndepărteze de religie şi să renunţe la afirmaţiile sale au început să folosească tot felul de tactici – persecuţie şi tortură. Străzile pe care înainte le frecventa erau presărate cu spini şi murdărie iar gunoiul era aruncat asupra lui din balcoane ori de pe acoperişuri. Erau făcute planuri elaborate pentru a-l ucide. În mod normal, toate aceste încercări şi necazuri nu puteau decât să lase urme asupra vieţii familiale. Fatimah (ra) trăia anii impresionanţi ai copilăriei în umbra acestor evenimente. Şi totuşi, avea o aşa maturitate încât se confruntă cu toate acestea cu o remarcabilă răbdare şi determinare.
Ea se luptă ca o curajoasă mică leoaică pentru a-şi apăra şi proteja tatăl. Ea stătea în faţa lui pentru a-l apăra de atacurile unor oameni ai diavolului ca Abu Jahl, ’Utbah şi Shainah.
Odată, Profetul (sas) merse în sanctuarul Mekkăi împreună cu câţiva Companioni ai săi şi începură să se roage, când necredincioşii sacrificaseră o cămilă. Murdăria şi intestinele cămilei erau împrăştiate pe acolo, când lui Abu Jahl îi veni o idee oribilă. El întrebă căruia dintre prietenii lui i-ar plăcea să ridice toata acea murdărie şi s-o îngrămădească pe spatele lui Muhammad (sas). ’Oqbah bin Abi Mu’eet, cel mai de jos dintre cei mai puţini prieteni ai săi, ridică din umeri cu o încântare satanică şi spuse că va îndeplini el sarcina. Apoi ridică mizeria aceea mirositoare şi sângerândă şi i-o aşeză pe spate Profetului (sas), în timp ce el se afla în prosternare înaintea lui Allah (swt). Toţi izbucniră apoi în hohote de râs necontrolabil şi diavolesc. Când vestea acestui act ticălos ajunse la Fatimah (ra), ea se grăbi să ajungă la sanctuar. Îndepărtând cu mânuţele ei curate toată murdăria o aruncă la o arecare distanţă. Apoi ea-i curăţă spatele tatălui său. Şi furioasă pe actul brutal cu care fusese tratat dragul ei tată, îi certă pe necredincioşi. Când Profetul (sas) îşi încheiă rugăciunile, îşi ridică mâinile în rugăciune şi-i ceru lui Allah (swt) să-i stăpânească pe aceşti oameni – Abu Jahl bin Hisham, Shainah bin Rabee’ah, ’Oqbah bin Abi Mu’eet şi Omayyah bin Khalaf – sub autoritatea lui necruţătoare. Aceşti diavoli deveniră foarte nervoşi, întrucât ştiau că orice rugăciune făcută în sanctuarul din Mekka nu e niciodată respinsă de Allah Atotputernicul. Şi rugile Profetului (sas) au fost ascultate. Toţi aceşti bărbaţi fură ucişi în Bătălia de la Badr, cu excepţia lui ’Oqbah bin Abi Mu’eet. El fu luat prizonier, iar Profetul (sas) ordonă să fie dus la moarte. Tremurând de frică, el întrebă care va fi soarta copiilor săi. Muhammad (sas) spuse că vor merge în Iad. Apoi acesta întrebă dacă va fi ucis chiar dacă a fost membru al tribului Quraiş. Profetul (sas) răspunse afirmativ. Apoi el se uită spre Companionii săi şi-i întrebă dacă ştiau care-i este vina. Apoi le-a spus acestora toată fapta acestui om. Odată când Profetul (sas) se prosterna în faţa lui Allah (swt), acest om josnic îşi puse piciorul pe ceafa lui şi-şi sprijini atât de tare piciorul, încât ochii aproape că-i ieşiseră din orbite. Următoarea dată, când se afla din nou în aceeaşi poziţie de prosternare, el îi puse pe spate măruntaiele şi intertinele mizerabile şi sângerânde ale unei cămile sacrificate în numele unuia dintre idoli. Apoi povesti cum draga lui Fatimah (ra) i le îndepărtă şi-i curăţă spatele şi hainele.
Odată Abu Jahl stătea împreună cu necredincioşii în faţa Ka’bei, plănuind eliminarea acestui om pentru ’crima’ de a respinge idolii aşezaţi acolo pentru că sunt pietre inutile şi imobile. Aceştia îl urau pentru propagarea Unicităţii lui Allah (swt) şi pentru că se declară Ultimul Său Profet şi Mesager. Fatimah (ra) se întâmplă să treacă prin preajmă şi-i auzi. Ea fu atât de şocată de ceea ce aceşti cruzi barbari i-ar putea face iubitului său tată, încât alergă imediat să-i spună acestuia despre ticălosul lor complot. Plângând, ea îi spuse că aceştia jurară în numele celor mai frumoşi idoli ai lor -Lat, Manat, ’Uzza şi Na’ilah – să-l omoare. Toţi aceştia se vor uni şi-l vor ataca în momentul în care el va ieşi din casă. Ea-l întrebă cu inocenţă ce se va întâmpla, din moment ce nimic nu-i poate opri pe aceşti oameni acum. Profetul (sas) îi spuse să aibă încredere în Allah (swt) pentru că El era Protectorul tatălui ei. Apoi el se trezi calm, îşi luă abluţiunea pentru rugăciune şi merse la Casa lui Allah. Când el trecu de Abu Jahl şi prietenii săi care stăteau acolo, se uită în sus spre Ceruri şi apoi îşi întoarse privirea în jos. Spunând că Allah Atotputernicul le va acoperi feţele cu praf, el ridică un pumn de noroi şi-l aruncă în direcţia lor. Aceşti oameni erau atât de surprinşi şi copleşiţi, încât niciunul nu putu să se clintească din loc ori să vorbească. Era ca şi cum teama celui Atotputernic îi lovise, prostindu-i.
Odată Fatimah (ra) trecu pe lângă Abu Jahl Bin Hisham pe stradă şi el, fără niciun motiv, o plesni peste faţă. Ea merse la Abu Sufyan, liderul Quraişilor şi se plânse acestuia despre comportamentul crud şi necivilizat al lui Abu Jahl. Abu Sufyan o luă cu el unde sălbaticul barbar încă stătea şi-i spuse fetei să-l pălmuiască în exact acelaşi mod cum făcuse şi el. Când ea merse acasă şi-i povesti acest incident Profetului (sas) acesta fu foarte încântat de simţul justiţiar al lui Abu Sufyan. Apoi se rugă ca inima lui să-i fie luminată şi ca el să accepte Islamul ca religia adevărată. Rugile lui pentru Abu Sufyan fură acceptate şi în cele din urmă acesta jură supunere faţă de Allah şi Profetul Său Muhammad (sas).

Trecură şapte ani de când Muhammad (sas) se declară a fi Profetul ales de Allah(swt). Întreaga putere a Quraişilor nu fu capabilă să-l oprească pe el şi Mesajul său; oamenii care au răspuns chemării lui Allah (swt) fură persecutaţi şi torturaţi pe toate căile posibile. Erau puşi să se întindă pe straturi de cărbuni aprinşi şi târâţi goi de-a lungul nisipurilor încinse ale deşertului, dar ei continuară să recite cuvântul Unicităţii lui Allah – „Nimeni nu are dreptul să fie venerat, cu excepţia lui Allah şi Muhammad este Slujitorul şi Mesagerul Său.” Numărul credincioşilor continua să crească, indiferent de consecinţele pe care le-ar putea suporta în această lume.
Când Hamzah bin ’Abdul Muttalib şi ’Umar bin Khattab (ra) acceptară Islamul, întreaga Mekkă fu ca şi zguduită de un cutremur. Oamenii începură să facă presiuni asupra liderilor să ia măsuri căci altfel îşi vor pierde poziţia şi toată puterea, iar faima lor va cădea în praf şi va deveni o poveste a trecutului. În lumina noilor descoperiri, Abu Jahl convocă o întrunire a celor mai bogaţi şi cu influenţă oameni din rândul necredincioşilor. Le ceru acestora să-i sugereze cea mai bună cale de acţiune pe care ar trebui s-o urmeze împotriva acestei noi mişcări care acumula putere împotriva religiei strămoşilor lor. Cum ar putea înfrunta acest flux?
Unul dintre oamenii mâinii drepte a diavolului, un individ libertin şi un ticălos, Nadhar bin Harith, era şi el prezent la acea întrunire. El era un om extrem de viclean şi prefăcut. Ideea lui era de a-i boicota complet pe aceşti musulmani – social şi economic. Nicio afacere, niciun comerţ, nicio căsătorie mixtă –  nimic nu va trebui să fie permis, spunea acesta. Triburile Banu Hashim şi Banu ’Abdul Muttalib şi familiile care i-au sprijinit şi i-au ajutat vor fi şi acestea proscrise(mustrate). Nu vor avea acces la hrană sau apă. O forţă foarte alertă şi vigilentă va trebui să-i supravegheze astfel încât absolut nimic să nu ajungă la ei; astfel aceşti oameni vor pieri şi odată cu ei şi noua lor religie. Acest plan neobişnuit făcea apel la toţi cei prezenţi şi fu adoptat unanim. Se auzeau urale aprobatoare şi ovaţii din toate părţile şi musulmanii intrară într-o stare de asediu în Shi’ab Abi Talib.
Acest asediu dură trei ani. Nimic nu putea înduioşa inimile necredincioşilor. Ţipetele copiilor înfometaţi, hohotele de plâns ale mamelor şi surorilor, starea de neputinţă a celor în vârstă şi a celor infirmi – nimic din toate acestea nu le putea mişca inimile de piatră. Fiecare dintre cei ce au studiat istoria au fost uimiţi să remarce că în ciuda celui mai grav asediu din istorie la care au fost forţaţi, adepţii neclintiţi ai acestei noi religii, nici măcar unul – bărbat, femeie sau copil, nu s-a decis să renunţe la ea.
Adevărul şi dreptatea cauzei lor, personalitatea carismatică şi magnetică a Profetului (sas) erau puterea lor. Acest creuzet al suferinţei lor a ars toate elementele impure şi credinţa lor deveni mai fermă şi mai pură. Cea mai bogată femeie din Mekka, Khadijah (ra), şi fiicele ei mai tinere – dintre care cea mai tânără Fatimah (ra), abia având zece ani – au fost alături de tatăl lor. Şi-ar fi dat viaţa pentru el. Şi într-un fel, micuţa Fatimah (ra) o şi făcu, întrucât această încercare mentală şi fizică extrem de grea îi afectară fizicul şi sănătatea pentru tot restul vieţii.
Ce este Destinul Divin? Cine poate înţelege voinţa lui Allah Atotputernicul? De ce aceia pe care El îi iubeşte, care au răspândit Credinţa Lui trebuie să sufere ca şi cum nu ar avea pe nimeni să-i ajute ori să le fie alături? Viziunea omului este foarte limitată şi el nu poate da socoteală pentru treburile planului Divin.
Cei care trăiesc pentru câştigurile materiale nu pot înşelege mecanismul minţilor celora cărora nu le pasă de plăcerile acestei lumi. Încercările şi necazurile lor le dau acestora putere spirituală care la rândul ei le dă o incomensurabilă şi incalculabilă satisfacţie. Lacrimile lor par să le purifice sufletele, să îndepărteze impurităţile şi să le lumineze inimile şi minţile. Când sufletul îndurerat al celui drept şi cu teamă de Allah plânge în timpul prosternării, el se află cel mai aproape de Allah(swt); probabil că din acest motiv cei dragi lui Allah Atotputernicul sunt făcuţi să sufere pentru a primi apropierea de El. Un lucru este sigur: cei ce iubesc adevărul au meritul de a fi recompensaţi în Viaţa de Apoi.

Curând, după ce asediul Shi’b Bani Hashim fuse ridicat, Profetul (sas), Fatimah (ra) şi surorile ei au trecut prin trauma pierderii iubitei lor mame, Khadijah (ra) care se îmbolnăvi în timpul asediului. Trecură zece ani de când Muhammad (sas) se declară Trimisul lui Allah (swt). Era în aceeaşi perioadă în care Profetul (sas) îşi pierduse cel mai mare sprijin şi apărător, unchiul său Abi Talib. Necredincioşii deveniră şi mai îndrăzneţi, crezând că el este neajutorat. Fatimah (ra), încă de la o vârstă fragedă, se confrunta cu toate aceste probleme şi le trăia alături de tatăl său. Tot în această perioadă Profetul (sas) merse la Ta’if cu Mesajul Islamului. Oamenii de acolo erau ca şi mekkanii; l-au primit cu pietre şi l-au alungat rănindu-l. Dar el nu-i blestemă pe aceşti oameni inospitalieri şi cruzi; din contră, el se rugă lui Allah (swt) să-i îndrume spre calea cea dreaptă. Umm Kulthoom şi Fatimah au fost tare întristate şi începură să plângă când îl văzură în acea stare. El le şterse lacrimile afectuos şi le consolă. El a spus că era inevitabil ca Allah (swt) să-l ajute să Îi răspândească religia şi să o facă să triumfeze, în ciuda tuturor obstacolelor. Zilele dificile arau  menite a fi urmate de vremuri mai uşoare.
Şi cu siguranţă Mus’ab bin ’Omair care era ambasadorul Profetului (sas) în Al-Madinah i-a dat vestea bună că oamenii de acolo erau atraşi de lumea Islamului. Ei l-au invitat pe Muhammad (sas) să se stabilească în oraşul lor şi au promis să-l ajute cum vor putea. Profetul (sas) le acceptă invitaţia şi cu consimţământul lui Allah Atotputernicul decise să emigreze în Al-Madinah. El le ordonă adepţilor săi să înceapă procesul emigrării, iar el îi urmă mai târziu în compania celui mai de încredere Companion al său, Abu Bakr Siddique (ra). El îşi lăsă cele două fiice ale lui acasă în Mekka, împreună cu Saudah bin Zam’ah (ra), cu care se căsătorise după moartea Khadijei (ra).
El trimise după ele mai târziu şi astfel aceste trei femeie avură de asemenea privilegiul de a deveni emigrante pentru cauză. Însă necredincioşii nu puteau suporta nici să-i vadă pe toţi plecând. Unii indivizi răuvoitori i-au prins, reţinându-i la periferia Mekkăi. Unul dintre ei era un tânăr Quraiş, Hawairath bin Naqeeth. El începu cu răutăciune să împungă cămila pe care se aflau călare fiicele Profetului (sas) şi cămila se ridică sus în aer, iar cele două fete căzură. Când văzu asta, fugi. Această mică caravană îşi continuă călătoria, îndemnaţi de credinţă şi de puterea lor spirituală.
Când ajunseră la destinaţie, Profetul (sas) îi întâmpină fericit să-i vadă în viaţă şi bine. Pe cei pe care Allah Atotputernicul îi protejează, nimeni nu le poate face rău.

În anul al 2-lea după Hijrah avu loc bătălia din Badr şi ’Ali (ra) dădu dovadă de un curaj exemplar şi pricepere în luptă. Forţele islamice triumfară şi duşmanii ca Abu Jahl şi alţi lideri remarcabili ai Quraişilor fură ucişi în bătălie. Mulţi dintre necredincioţi au fost luaţi prizonieri de război şi aduşi la Al-Madinah. Această victorie ridică moralul musulmanilor  mai mult ca niciodată .
Fatimah (ra) avea acum optsprezece ani şi personalităţi remarcabile începuseră să o ceară în căsătorie, dar Profetul (sas) a spus că aşteaptă un semn de la Allah (swt). Într-o zi ’Ali (ra) veni să-l vadă pe Profet (sas), dar era foarte rezervat şi neîncrezător în sine şi părea să ascundă ceva. Profetul (sas) îşi dădu seamna ce avea de gând şi-l întrebă dacă venise s-o ceară pe Fatimah (ra). ’Ali (ra) răspunse afirmativ. Profetul (sas) o întrebă pe Fatimah (ra) ce credea de acestă propunere. Ea începu să plângă încet. El îi spuse apoi că ’Ali (ra) era un tânăr învăţat, sufletist şi curajos. Fatimah (ra) acceptă decizia tatălui ei. El îl întrebă apoi pe ’Ali dacă avea ceva bani pentru zestre, iar ’Ali îi răspunse că Profetul (sas) îi văzuse viaţa încă din leagăn şi ştia foarte bine situaţia lui financiară. Apoi Profetul (sas) îl întrebă unde era locuinţa lui şi-i spuse că aceasta va fi zestrea pentru Fatimah (ra). ’Ali (ra) o trimise la piaţă cu sclavul său să fie vândută şi primi pentru ea patru sute de dinari. Îi dădu aceşti bani Profetului (sas) şi-i ceru să păstreze banii pentru a cumpăra câte ceva pentru casă şi parfum pentru nuntă. Apoi îi ceru lui Anas bin Malik (ra) să-i aducă companionii – Abu Bakr, ’Uthman, ’Umar, Talhah, Zubair şi alţi prieteni Ansar(localnici) şi Mohajir(emigranţi), pentru a asista la ceremonie.
„Toată lauda se cuvine lui Allah. Suntem recunoscători Lui pentru Bunătăţile Lui şi Binecuvântările Lui. Mărturisesc că nimeni nu are dreptul de a fi adorat cu excepţia lui Allah, garantând pentru El astfel încât să ajungă la El şi să câştige Răsplata Lui. Profetul (sas) şi-a căsătorit fiica, Fatimah (ra), cu mine şi Mahr-ul a fost fixat la 400 dinari. Acum, toţi cei prezenţi, vă rog să ascultaţi ceea ce are de spus Profetul (sas) şi declaraţi-vă martori.”
După aceasta, Profetul (sas) îl lăudă pe Allah Atotputernicul şi recită ceremonialul
de căsătorie, după care îi ceru Fatimei(ra) consimţământul. El declară Mahrul şi le spuse tuturor celor prezenţi că Allah (swt) i-a poruncit lui s-o căsătorească pe Fatimah (ra) cu ’Ali (ra). După aceasta el se rugă pentru un viitor binecuvântat şi fericit pentru mire şi mireasă. Invitaţii au fost serviţi cu curmale. Toţi cei prezenţi îşi exprimară bucuria şi se rugară ca Allah (swt) să binecuvânteze noul cuplu căsătorit.În următoarea zi, Hamzah bin ’Abdul Muttalib (ra) sacrifică o cămilă pentru a găzdui o petrecere pentru celebrarea căsătoriei fiului fratelui său, ’Ali.
Se cumpărară câteva lucruri de bază pentru casa în care urmau a se muta ’Ali (ra) şi Fatimah (ra)- un  pat, o pernă umplută cu frunze de curmal uscat, o farfurie, un pahar, burduf de piele de apă şi o piatră de măcinat pentru pisarea seminţelor. Acestea erau cele câteva lucruri cu care fiica Profetului (sas) puse bazele noii sale familii. Casa care era la dispoziţia lor se afla la o oarecare distanţă de Moscheea Profetului (sas). Acesta şi-ar fi dorit ca fiica lui să locuiască mai aproape de el, astfel încât s-o poată vedea zilnic. Când unul dintre companioni, Harithah bin Nu’man Ansari (ra) află despre acest lucru, se apropie de Profet (sas) foarte respectuos, spunând că el are un număr de case aproape de Moscheea Profetului şi era binevenit să aleagă pe oricare din ele. Acest lucru ar face ca respectiva casă să-i fie mai dragă. Profetul (sas) fu deosebit de emoţionat de această ofertă şi alese una din ele pentru Fatimah (ra) şi se rugă pentru bunăstarea şi prosperitatea devotatului său adept. Astfel, ’Ali (ra) şi Fatimah (ra) se mutară în acea casă şi-şi începură rutina zilnică. Era ceva normal pentru ea să macine grâul, să aducă apă din fântână şi să pregătească de mâncrae.
Din moment ce ea nu era foarte robustă şi sănătoasă, asediul punându-şi amprenta asupra ei, Fatimah (ra) deseori obosea foarte repede cu toată această muncă grea. Odată după o bătălie, o mulţime de bani, bijuterii preţioase şi prizonieri de război, atât bărbaţi cât şi femei, fură luaţi de armata musulmană. ’Ali (ra) îi sugeră că ar trebui să meargă la Profet (sas) şi să-i ceară o fată care s-o ajute, pentru că obosea foarte repede cu toată treaba în gospodărie.
Fatimah (ra) merse să-l vadă pe tatăl ei şi să-i ceară ajutorul. Acesta nu era acasă şi ea-i lăsă un mesaj prin ’Aisha (ra). Seara, înainte de a merge la culcare, tatăl ei veni s-o viziteze. El i-a spus că-i va da ceva mult mai bun decât o sclavă şi o v-a învăţa câteva fraze de laudă pentru Atotputernicul Allah (swt). El i-a spus că acestea erau mai bune decât orice ajutor. Şi o învăţă să spună de treizeci şi trei de ori Subhanallah, de treizeci şi trei de ori Almahdulillah, şi  de treizeci şi trei de ori Allahu-Akbar.
Fatimah (ra) îşi petrecu întreaga viaţă ca o slujitoare pioasă şi cu teamă de Allah (swt). Mereu răbdătoare şi recunoscătoare Creatorului ei, n-o auzeai niciodată plângându-se, indiferent cât de dificile erau împrejurările. Lumea şi atracţiile ei nu aveau niciun farmec pentru ea. Mottoul ei în viaţă era permanenta dedicare pentru Islam şi pentru Mujahideenii lui. În timpul bătăliilor, ea se afla pe front, îngrijind răniţii şi bolnavii. Când tatăl ei fu rănit în Bătălia de la Uhud, ea a fost cea care a ars o bucată de pânză şi-i folosi cenuşa pentru a opri sângerarea. Este şi o relatare în Sahih Al-Bakhari că atunci când Profetul (sas) a fost întrebat pe cine iubeşte cel mai mult în lume el o numi pe fiica sa cea mai mică, Fatimah (ra).
Vorbind despre ea, ’Aisha (ra) spunea că semăna extraordinar de mult cu tatăl ei. Nu numai că arăta ca el, însă modul ei de a vorbi, de a sta, de a se ridica şi a merge – cu alte cuvinte toate manierele şi gesturile ei erau exact ca ale lui. Ori de câte ori tatăl ei o vizita, ea îl primea şi-l săruta pe frunte cu stimă şi respect. Erau extraordinar de apropiaţi unul celuilalt şi ori de câte ori ea-şi vizita tatăl, el s-ar fi ridicat s-o primească. Era ca şi cum şi-ar fi părăsit dulcea ei aură a personalităţii ori de câte ori aceasta pleca. Dacă el o vedea îngrijorată şi tristă,se îndurera şi el, iar dacă o vedea fericită se bucura  şi el.
Într-o zi, Profetul (sas) auzi că între ’Ali şi Fatimah (ra) erau ceva neînţelegeri, astfel încât merse să-i vadă. Pe drumul către casa lor, el părea foarte îngrijorat şi trist şi când plecă de acolo părea foarte liniştit. Unii Companioni remarcară că era un om diferit când mergea la casa fiicei lui şi un alt om când se întorcea de acolo. El răspunse că nu făcea decât să aranjeze nişte diferenţe între cei doi copii ai lui care-i erau foarte dragi. Iar bucuria lui îi lumina faţa. Odată ’Ali se hotărî să se căsătorească cu fiica lui Abu Jahl. Cumva Fatimah (ra) auzi despre asta şi-i spuse tatălui ei că ’Ali avea de gând să facă parte din familia lui Abu Jahl. Profetul (sas) fu foarte dezamăgit când auzi acest lucru. El merse la moschee şi ţinu o predică, spunând că Fatimah (ra) era parte din inima lui şi orice ar fi nefericit-o pe ea l-ar fi nemulţumit şi pe el. El spuse că fiica Trimisului lui Allah şi fiica duşmanului său nu puteau fi căsătorite cu acelaşi bărbat. ’Ali (ra) îşi schimbă opinia şi-i ceru scuze Fatimei (ra) pentru orice suferinţă pe care i-ar fi provocat-o. Şi lucrurile îşi reluară cursul normal.
Într-o zi, ’Ali (ra) îl întrebă pe Profet (sas) la cine ţinea mai mult, la el sau la Fatimah (ra). Profetul (sas) îi răspunse că o iubea pe Fatimah (ra) mai mult, însă el îi era mai drag decât ea. Era o dovadă de diplomaţie excepţională şi totuşi era purul adevăr, întrucât cu adevărat îi iubea pe amândoi foarte mult.

Primul fiu al lui ’Ali şi al Fatimei (ra) se născu în luma Ramadhan a anului al 3-lea după Hijrah. Când Profetul auzi vestea bună fu foarte bucuros şi merse imediat să vadă copilul. Îl numi Hasan şi recită Athanul(chemarea la rugăciune) pentru el. Apoi în a 7-a zi capul îi fu ras şi un anumit procent de argint echivalent cu greutatea părului era distribuit săracilor.
În luna Sha’ban a celui de-al 4-lea an după Hijrah, se născu un al doilea fiu. Profetul (sas) îl numi Husain şi-i recită de asemenea la urechi Athanul. Se spune că li se născu şi al treilea fiu, Mohsin, dar muri când era foarte mic. Profetul îşi iubea foarte mult cei doi nepoţi. Obişnuia să spună că erau ca nişte flori şi vor fi conducătorii tinerilor din Paradis. Osamah bin Zaid spunea că-l văzu într-o zi pe Profet (sas) ducând ceva învelit într-o cârpă şi-l întrebă ce are. El deschise pânza şi ce ar fi putut vedea Osamah (ra) decât pe aceşti doi nepoţei înfăşuraţi bine în mâinile bunicului lor. El spunea că aceştia erau nepoţii fiicei lui şi i-ar iubi pe toţi cei care-i iubeau.
În anul 5 după Hijrah se născuse şi o fiică a lui ’Ali (ra) şi Fatimei (ra); Profetul (sas) o numi Zainab (ra). În anul al 7-lea după Hijrah o altă fiică li se născură şi aceasta se numi Umm Kulthoom. Când Zainab bint ’Ali crescu, se căsători cu Abdullah bin Ja’far bin Abi Talib (ra) . Umm Kulthoom se căsători cu Umar bin Khattab(ra). Ei avură doi copii, Zaid şi Ruqayyah. După căsătoria sa, ’Umar bin Khattab le ceru Muhajirinilor (emigranţi) şi Ansarilor(localnicilor) să-l felicite. Aceştia-l întrebară pe ce motiv. El spuse că din moment ce se căsători cu fiica lui ’Ali bin Talib (ra), se înrudea cu familia Profetului (sas) şi aceasta era o mare onoare pentru el. Şi toată lumea îi dori fericire şi-l binecuvântă cu această mare ocazie.

Imam Ahmad a fost întrebat odată ce părere are despre ’Ali şi membrii familiei acestuia. Acesta spuse că poziţia lor în istorie este neparalelă. Potrivit cu ceea ce spune Nobilul Qur’an, Allah Atotputernicul i-a curăţat de orice păcat , impuritate a credinţei, nesupunere faţă de Porunca Divină şi răutăţi sociale.
Ibn ’Abdullah scrie că oricând Profetul (sas) se întorcea dintr-o călătorie ori după ce participa la o bătălie, prima oară mergea în Moscheea sa din Al-Madinah şi se ruga două Rak’at (unităţi), apoi o vizita pe Fatimah (ra) şi apoi îşi vizita soţiile.
Există un incident miraculos relatat în „Al-Bidayah Wa An-Nihayah”: odată o femeie îi trimise Fatimei (ra) ceva bucăţi de păine şi ceva carne friptă. Ea le puse într-o farfurie mare şi le acoperi cu o pânză. Apoi îi trimise vorbă tatălui ei să vină şi să servească masa la ea acasă. Când el sosi, Fatimah (ra) îndepărtă pânza şi spre uimirea ei găsi farfuria plină cu pâine şi destulă carne. Ea-l lăudă pe Atotputernicul Allah (swt) şi-i ceru acestuia să-l menţioneze şi să-l binecuvânteze pe Profetul său (sas) şi începu să-i servească masa acestuia, începând cu menţionarea Numelui lui Allah Atotputernicul. Când văzu o cantitate atât de mare zâmbi şi-o întrebă cine îi trimise. Ea răspunse cu promtitudine că Allah i-a dat şi El are grijă de cine are El plăcere fără limite. El zâmbi şi-i mulţumi lui Allah Atotputernicul că avea o fiică ce vorbea ca Maryam. Apoi Profetul (sas) servi din mâncare împreună cu fiica lui, ginerele şi cei doi nepoţi. Şi totuşi, era încă atât de multă mâncare încât şi rămăsese, fiind astfel trimisă Mamelor Credincioşilor. Ei mâncară pe săturate iar hrana rămasă  a fost  distribuită printre vecini.
’Abdullah bin ’Abbas (ra) spune că atunci când fu revelat Surat An-Nasr, Profetul (sas) trimise după Fatimah (ra) şi-i spuse că Allah i-a comuncat că viaţa lui pe pământ se apropia de sfârşit. Islamul se răspândea şi o mulţime de oameni se întorceau acum către această religie. Când Fatimah (ra) auzi acestea, începu să plângă cu gândul la despărţirea de tatăl său drag. Apoi el îi spuse că dintre toţi membrii familiei, ea va fi prima care-l va întâlni sus. La aceasta, ea începu să zâmbească. Când el se îmbolnăvi iar starea sa începu să se agraveze, nu putea suporta să-l vadă suferind. El îi spuse apoi că după acea zi el nu va mai trebui să sufere vreodată, întrucât simţea că urmează să plece într-o Lume de Apoi mai bună.
În cartea sa, ,,Asad Al-Ghabah”, Ibn Atheer scrie că după ce Profetul (sas) muri, nimeni nu o mai văzu pe Fatimah (ra) zâmbind. Şi durerea ei rămase vizibilă pe faţă până când muri, şase luni mai târziu.

„Lui Allah îi aparţinem şi la El ne întoarcem.”   (2:56)

Când Fatima(ra) muri, copii acesteia –Hasan, Husain, Zainab, şi Umm Kulthoom erau încă foarte tineri . Ea fu îmbăiată pentru ultima oară şi înfăşurată de ’Ali, Asma bin ’Omais şi Salamah Umm Raf’ (ra) şi înmormântată noaptea în Jannatul Baqi. ’Ali, ’Abbas şi Fadhal bin ’Abbas (ra) o aşezară în locul de veci. Astfel, conducătoarea femeilor merituoase din Paradis porni în călătoria ei spre Paradis.

„O cea în totală odihnă şi satisfacţie!  Întoarcet-te la Stăpânul tău –mulţumit şi mulţumitor.Intră apoi printre slujitorii Mei şi intră în Raiul Meu.”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: