Femeia ca membru al societatii

Anumiţi oameni influenţi, care sunt ghidaţi de interese personale, au propagat faptul că Islamul a forţat femeia să fie închisă în casă şi să nu iasă decât când e moartă! Acel verdict are vreo bază adevărată în Coran sau în Sunna (tradiţii profetice) sau în istoria femeilor musulmane în primele trei secole, care sunt cele mai bune?

Cu siguranţă nu.

Coranul îi face pe bărbat şi femeie parteneri în suportarea celor mai grele responsabilităţi în viaţa islamică, şi aceea este responsabilitatea de a participa la ce este corect şi de a interzice răul. Allah Atotputernicul spune: “Dreptcredincioşii şi dreptcredincioasele îşi sunt aliaţi unii altora.Ei poruncesc ceea ce este cuvenit, opresc de la ceea ce este neîngăduit, plinesc Rugăciunea (As-Salat), aduc Dania (Az-Zakat) şi se supun lui Allah şi Trimisului Său. Cu aceştia Allah va fi îndurător, căci Allah este Puternic (şi) Înţelept (‘Aziz, Hakim).” (Coran 9:71)

Ca exemplu al aplicării acelui principiu: s-a întâmplat o dată să fie o femeie în moschee care nu era de acord cu califul ‘Umar Al-Faruq (“Cel care distinge adevărul de miniciuna”, adică ‘Umar ibn Al-Khattab) în timp ce se adresa enoriaşilor. El i-a acceptat părerea şi a renunţat la a lui, spunând deschis: “O femeie are dreptate şi ‘Umar a greşit.” (Menţionat de Ibn Kathir în interpretarea sa, valorificându-şi autoritatea, aşa cum am menţionat înainte) Profetul (pacea şi binecuvântarea lui Allah fie asupra sa) a zis: “Căutarea cunoaşterii este obligatorie pentru fiecare musulman. (Transmis de Ibn Majah, partea întâi, (224), cu acordul lui Anas, corectat de Al-Seyoti în vremurile vechi, şi de Al-Albany în vremuri moderne.)

Înţelepţii musulmani au fost de acord că şi o femeie musulmană este inclusă în Hadith, precum este şi obligată să ştie ce îi corectează prinicipiile, îi sporeşte credinţa şi îi controlează manierele în interiorul moralităţii Islamului, etc. Ea este obligată să ştie învăţăturile lui Allah despre ceea ce este permis, ce este interzis, drepturile şi îndatoririle sale. Ea ar putea ajunge la cel mai înalt grad de cunoaştere pentru a dobândi gradul ijtihad-ului (judecarea independent asupra chestiunilor religioase).

Soţul ei nu are dreptul de a o împiedica să caute cunoaşterea, pe care este obligată să o facă, dacă el nu poate să o înveţe sau nu o face cum trebuie. Soţiile companionilor Profetului obişnuiau să meargă la Profet (pacea şi bincuvântările fie asupra sa) să îl întrebe despre problemele care le intrigau. Ele nu erau împiedicate de modestie (timiditate) pentru a-şi cunoaşte bine religia.

Rugăciunea în grup nu este obligatorie pentru femeie, aşa cum este obligatorie pentru bărbat. Rugăciunea ei de acasă poate fi mai bună pentru mediul şi chemarea sa. Totuşi, soţul ei nu îi poate interzice să meargă, dacă îşi doreşte, la rugăciunea în grup într-o moschee. Profetul (pacea şi binecuvântarile fie asupra sa) a spus: “Nu interziceţi femeilor lui Allah să meargă la moscheile Lui”. (Transmis de Muslim în Sahih-ul său cu acordul lui Ibn Umar, 1/327, (442).)

O femeie poate ieşi din casă în interesul ei, al soţului sau al copiilor ei, pe un teren sau într-o piaţă, aşa cum a făcea Asma’a bint Abu Bakr That Al-Nit (“Cel care poseda două centuri”). Ea a spus: “Obişnuiam să car sâmburi de curmale pe cap de la pământul lui Al-Zubeir –pământul soţului meu –când trăiam în Medina, şi se afla la două treimi de leghe de Medina.”

O femeie putea să acompanieze armata pentru a le oferi primul ajutor, a face treburi potrivite naturii şi abilităţilor ei. Ahmad şi Al-Bukhari au relatat cu acordul lui Al-Rubayyi’bint Muaa şi cu al lui Ansar, care a zis: “Am mers la luptă cu Mesagerul lui Allah (pacea şi binecuvântările fie asupra lui), am oferit apă bărbaţilor, le-am făcut servicii şi i-am întors pe cei ucişi şi răniţi la Medina”. (Transmis de Ahmad, 6/358.)

Similar, Ahmad şi Muslim au relatat de la Um ‘Ateyya, care a spus: “Am mers la luptă cu Mesagerul lui Allah (pacea şi binecuvântările fie asupra lui) de şapte ori, i-am urmat în expediţii, le-am pregătit mâncarea, i-am tratat pe cei răniţi şi i-am ajutat pe cei bolnavi.” (Transmis de Ahmad, 6/407 şi Muslim (1812)

Aceasta este munca pentru femeie şi pentru abilităţile ei date de natură; dar să mânuiască o armă şi să lupte sau să conducă o armată, nu sunt unele din treburile ei, decât dacă este o nevoie specială de asta; atunci ea ar putea să participe alături de bărbaţi în războiul împotriva duşmanilor atât de mult cât îi stă în putere. În Ziua Hunain-ului Um Salm a luat un pumnal, şi, când soţul ei a întrebat-o ce motiv a avut, ea a spus: “L-am luat, ca, în cazul în care oricare din politeişti, ar veni la mine, să îl înjunghii în abdomen.” (Transmis de Muslim (1809)

Um ‘Imarah, a lui Ansar, a luptat atât de bine în Bătălia Uhud-ului, încât Profetul (pacea şi binecuvântările fie asupra lui), a lăudat-o, şi a asistat la războaie până când Musaylimah Al-Khattab (“Mincinosul”) a fost ucis. Ea s-a întors cu zece răniţi.

Dacă, în anumite timpuri, femeile erau private de cunoaştere, condamnate la o viaţă numai în casă ca şi cum ar fost mobile, nu erau învăţate de soţi şi nu le era dată şansa de a învăţa –chiar să meargă la moschee era interzis –dacă o asemenea ilustrare este răspândită, atunci este o consecinţă a ignoranţei, exagerării şi devierii de la ghidarea Islamului. Este atunci o exagerare a stricteţii, nepermisă de Allah. Islamul nu este responsabil pentru aceste obiceiuri absurde din trecut; de asemenea nu este responsabil pentru alte convenţii exagerate create în prezent. Natura Islamului o reprezintă echilibrul în orice lucru legislat şi sugerat cu privire la reguli şi moralităţi. Islamul nu admite un lucru pentru a interzice altul, nici nu exagerează în privinţa unui lucru pe seama altuia. Nu exagerează în dăruirea drepturilor şi nici în atribuirea îndatoririlor.

Referindu-ne tot la acest lucru, nu a fost intenţia Islamului de a răsfăţa femeia pe costul bărbatului, nici nu s-a intenţionat să se satisfacă capriciile femeii şi să i se micşoreze chemarea şi nici satisfacţia bărbatului de a îi deprecia demnitatea. Găsim că punctul de vedere al Islamului în legătură cu femeia este ilustrat astfel:

Îi protejează –aşa cum am spus deja- natura şi feminitatea aşa cum a fost creată de Allah, o ţine departe de lupii care vor să o devoreze în mod illicit şi să o ţină departe de lăcomia exploatatorilor ce vor să îi exploateze feminitatea ca pe un obiect commercial şi pentru profit clandestin.

Îi respectă funcţia supremă pentru care este intuitivă şi este aleasă de Creatorul ei, Care i-a oferit mai multă compasiune, afecţiune, sensibilitate şi excitabilitate decât bărbatului, toate aceastea pentru vocaţia plină de compasiune de a fi mamă, ce reprezintă cea mai important industrie în lume, industria generaţiilor viitoare.

Islamul consideră căminul un mare regat pentru femeie. Ea este stăpâna, capul şi axa lui. Este soţia bărbatului, partenera, alinarea singurătăţii şi mama copiilor lui. Islamul consideră munca femeii de a se îngriji de casă, de a fi ocupată de nevoile bărbatului şi de a-şi creşte copiii bine, un fel de venerare (‘ibaadah) şi de a face eforturi pentru Allah (jihad). De aceea, se împotriveşte oricărei metode sau sistem care nu îi permite să îşi îndeplinească sarcinile sau care o împiedică să facă asta în cel mai mod, sau care îi distruge căminul.

Fiecare sistem care intenţionează să o scoată pe femeie din regatul ei, să o ia de lângă soţ şi copii, în numele libertăţii, serviciului, artei, etc., este de fapt duşmanul femeii care doreşte să îi fure totul şi foarte greu să îi ofere ceva. Fără îndoială, este respins de Islam.

Islamul vrea să înfăptuiască familii fericite pentru a fi baza unei societăţi fericite. Familiile fericite sunt înfăptuite prin încredere şi, cu siguranţă, nu prin îndoieli şi suspiciuni. Familia a cărei consistenţă este bazată pe un cuplu în care există suspiciuni şi temeri, este o familie aflată la marginea unei prăpastii şi pentru care viaţa este un iad insuportabil.

Islamul îi permite să lucreze în afara căminului, la un serviciu adecvat naturii, preocupărilor şi capacităţii ei, şi care nu îi ia feminitatea. Munca ei este legală, având anumite limite şi condiţii, în special când ea sau familia ei are nevoie de acest serviciu sau când societatea însăşi are nevoie de munca ei în particular. Nevoia de a munci nu este limitată doar la aspectul financiar. Poate fi şi o nevoie psihologică precum cea a unei femei inteligente, cu studii, care nu este măritată, sau o femeie măritată care nu are copii sau are mult timp liber şi doreşte să scape de plictiseală.

Problema nu este precum consideră aceia care cer ca femeia să muncească fără limite sau control. Ne vom ocupa de acest subiect, detaliat, în paginile următoare, cu voia lui Allah.

Aceia care exagerează în legătură cu serviciul femeii şi concepţii greşite privitoare la ei.

Cu toate acestea, precum invazia intelectuală a cerut relaţii mixe între bărbat şi femeie, şi barierele dintre cele două sexe au început să dispară, realizăm chemarea femeii de a lucra la orice serviciu,chiar dacă are nevoie sau nu de slujbă şi chiar dacă societatea are nevoie de munca ei sau nu. Această chestiune este o îndeplinire a primei chestiuni, adică îndeplinirea scopurilor ale relaţiilor mixte, diferenţele eliminate şi eliberarea injustiţiei şi întunericului Evului Mediu, precum s-a cerut.

Viclenia este arătată frecvent prin nedeclararea sinceră a faptului că se vrea ca femeia să se împotrivească naturii ei, să îşi depăşească limitele feminităţii şi să se folosească de aceasta pentru plăceri şi câştiguri păcătoase. Ele apar cu imaginea unor oameni puri şi loiali care nu caută altceva decât interese generale. Opiniile referitoare la slujba unei femei sunt accentuate prin motive împrăştiate, aduse împreună astfel:

Vestul, care este mai avansat decât noi în civilizaţie, ne-au întrecut angajând femei; deci, dacă am vrea să avansăm precum Occidentul, ar trebui să îi urmăm în toate, pentru a fi o civilizaţie completă.

Femeile reprezintă jumătate din societate. Dacă stau acasă, fără serviciu, este o risipă, iar efectul său negativ cade asupra economiei naţionale. Este în interesul societăţii ca femeia să lucreze.

Este de asemenea în interesul familiei ca femeia să lucreze, întrucât cheltuielile pentru a trăi au crescut în vremurile noastre. Slujba femeii ajută la creşterea veniturilor familiei şi îl ajută pe bărbat cu cheltuielile de trai, în special într-un mediu în care venitul este limitat.

Este chiar în interesul femeii ca ea să lucreze. Contactul cu oamenii, viaţa, societatea din afara casei, îi accentuează personalitatea şi îi aduce experienţe pe care nu le-ar fi obţinut acasă.

În plus, munca este o armă pentru ea împotriva duşmăniei, în timp. Tatăl ei poate deceda, soţul poate divorţa de ea sau poate fi neglijată de copii. În acest caz, ea nu ar trebui să fie umilită de sărăcie şi nevoi, mai ales într-o vreme caracterizată de egoism, ingratitudine răspândită şi ruperea relaţiilor cu familia, în care toate rudele sunt interesate doar de persoana lor. (Vezi “Slujba femeii şi cererea propagatorilor ei” şi replicile la aceasta în “Femeia, între jurisprudenţă şi lege” (Al-Mara’ah baina al-Fiquh wal-Qann) de Dr. Mustafa Sib.)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: